Substack este o platformă construită pentru lectură de articole, nu pentru scroll. Ce-mi place e că permite publicarea unor articole oricât de lungi, ca poți dezvolta o idee fără să fii obligat să o înghesui într-un reel de 30 de secunde sau într-o postare pe care algoritmul o vrea cât mai ușor de consumat. Este un spațiu pentru cei care vor să aprofundeze un subiect, nu doar să treacă peste el.

Și mai are ceva ce mie îmi place foarte mult, e funcția Listen/Ascultă. Dacă nu avem timp să citim un articol, acesta poate fi ascultat oriunde, în mașină, mergând spre birou, la plimbare sau făcând lucruri prin casă. Pentru mine, care consum mult conținut și în felul acesta, este extraordinar de util.

Mi-am propus să dezvolt mai serios pagina mea de Substack și să public cel puțin un articol pe săptămână.

Voi scrie despre ceea ce citesc, drspre ceea ce văd și simt că merită dat mai departe, despre ceea ce ascult, despre lucrurile care mă pun pe gânduri și despre conexiunile pe care le fac între psihologie, neuroștiințe, comportament, societate și viața noastră de fiecare zi. Voi continua să traduc sau să sintetizez  unele conversații, cercetări și idei pe care le consider importante și care ajung greu în limba română.

🟣 Cred că e o problemă faptul că știința nu are traducători către publicul larg și nu mă refer la traducerea dintr-o limbă în alta, ci la oamenii care citesc cercetarea, urmăresc dezbaterile dintre specialiști, verifică sursele și apoi încearcă să explice toate acestea într-o limbă accesibilă, fără să transforme știința în pseudoștiință și fără să-i sacrifice complexitatea pentru un titlu spectaculos.

E o muncă solicitantă si cred că dacă apreciem conținutul făcut e important să învățăm și să-l susținem.

Marea majoritate a textelor mele vor rămâne gratuite. Vreau ca informația să poată circula și să ajungă inclusiv la cei care nu își permit sau nu doresc să plătească un abonament, însă unele materiale, mai ales cele care presupun multe ore de documentare, lectură, traducere și scriere, vor fi disponibile abonaților plătitori.

Dacă ceea ce scriu vă ajută să înțelegeți mai bine un subiect, vă face să căutați mai departe, să vă puneți întrebări sau pur și simplu vă ajută să vă păstrați gândirea critică într-un spațiu public inundat de certitudini facile, pseudoștiință și explicații spectaculoase despre lucruri foarte complicate, atunci cred că munca aceasta și-a atins scopul.

🦋Așa că vă invit pe Substack să vă faceți cont, să căutați oameni buni pe care să-i citiți, să dați subscribe publicațiilor care vă plac, și să plătiți, atunci când puteți și când considerați că munca unui autor merită susținută.

Mulțumesc celor care deja ați dat subscribe, dar și celor care ați ales varianta plătită. Înseamnă mult pentru mine și reprezintă o validare importantă a muncii de cercetare, analiză și sinteză din spatele acestor texte.

Ma voi strădui să livrez conținut fundamentat științific, integrat cu experiența mea clinică în psihologie, cu scopul de a oferi interpretări riguroase, relevante și aplicabile în viața de zi cu zi, menținând în același timp un standard ridicat de acuratețe și responsabilitate profesională.

P.S. urmează un nou articol despre Qui s’aime se taquine - cine se iubește se tachinează. Hmmm… să fie oare așa?🤔

Am revăzut Inter Alia, o piesă de teatru, cu splendida Rosamund Pike, o actriță cu o forță extraordinară, care reușește să pună o energie diferită în toate rolurile pe care le locuiește simultan: femeie, soție, mamă, prietenă, judecătoare. O profesionistă care poartă responsabilitatea imensă de a decide asupra vieților altor oameni.

Dintre toate aceste roluri, cel care a rezonat cel mai profund cu mine a fost cel de mamă. E un moment în piesă în care fiul ei o sună în timp ce ea este într-o ședință de judecată și vede la un moment dat că are vreo douăzeci de apeluri pierdute de la el. întrerupe tot. Pentru că, inima i s-a făcut mică-mică.

Nu era, de fapt, o urgență. Fiul își căuta o cămașă.

Mi-am adus aminte de o întâmplare de când fiul meu era mic. Eram într-o consultație la spital, iar el se plictisea și voia să știe când ajung acasă. Și pentru că nu îi răspundeam, a început să-mi trimită mesaje unul după altul. Fiecare mesaj era o literă. Vreo douăzeci și ceva de mesaje.

Știu atât de bine sentimentul acela. Vezi toate mesajele sau apelurile și, pentru o clipă, nu mai poți gândi. Nu mai poți funcționa în niciunul dintre celelalte roluri ale tale. Poți fi un adult perfect funcțional, competent, responsabil, poți lua decizii dificile, poți avea grijă de alții, poți duce responsabilități enorme, însă pentru câteva secunde nu mai există raționalitate. E doar, daca e bine copilul meu?

Și mai este o replică în piesă care a rămas cu mine: „No one tell us about the worries when we became mothers.” (Nimeni nu-ti spune despre griji, atunci când devenim mame).

M-am tot gândit la asta după spectacol. Ce faci, de fapt, cu atâta anxietate de mamă? Unde o pui? Cum o rezolvi? Cum o liniștești? Cum accepți că există pe lume o ființă pe care ai vrea să o poți proteja de absolut tot și că, în același timp, nu poți?

Vorbim prea puțin despre, iar maternitatea nu e doar despre iubirea imensă pe care o simțim, ci și despre vulnerabilitatea enormă pe care o aduce cu ea.

Din momentul în care devii mamă, parcă începi să trăiești o a doua viață psihică. O parte din tine rămâne pentru totdeauna undeva în lume, într-un alt corp. Un corp pe care nu îl poți controla, pe care nu îl poți feri de toate căzăturile, bolile, pierderile și suferințele. Și tocmai pentru că îl iubești atât de mult, ești vulnerabilă la tot ceea ce i s-ar putea întâmpla.

Și atunci m-am gândit inevitabil la cum este pentru mamele care au copiii bolnavi? Cum este să trăiești nu cu frica imaginară că s-ar putea întâmpla ceva, ci cu boala reală a copilului tău? Cu neputința de a putea lua durerea lui și de a o pune în tine, ce probabil asta ai face fără să stai o secundă pe gânduri, dacă ai putea.

Și cât de nedrept mi se pare!

Dar văd și un câștig aici, cu ghilimelele de rigoare, propria noastră vulnerabilitate deschide o fereastră către vulnerabilitatea celorlalți. Dintr-o frică mică pe care o cunoaștem putem înțelege, măcar pentru câteva clipe, ceva din frica uriașă pe care o poartă altcineva și simții compasiune.

M-am plimbat mult după spectacol gândindu-mă la toate acestea. La maternitate, la frică, la neputință, la iubirea aceasta care te face atât de puternică și, în același timp, atât de vulnerabilă.

O iubire care ne obligă să acceptăm că inima noastră va umbla, pentru tot restul vieții în afara corpului nostru. Si am simțit că aș vrea să îmbrățișez toate mamele lumii.

Mai ales pe cele ale căror inimi sunt, chiar acum, pitice-pitice.🩷

P.S. piesa poate fi vizionată pe platforma platforma oficială de streaming a National Theatre din Londra. Inter Alia, cu Rosamund Pike, este disponibilă acum acolo, inclusiv ca închiriere separată, nu doar prin abonament.

🗝️ Mai jos traducerea integrală pentru cine e interesat: “Crista din România întreabă:

„Robert, ajutor! Mama mea a citit noua carte a lui Dan Brown, Secret of Secrets, și a căzut complet în «vizuina» științelor noetice. Este foarte trist de văzut, așa că vă scutesc de detalii, dar ne puteți da câteva sfaturi despre cum putem combate această pseudostiință?”

🐢

Robert Saplosky: Ei bine, în primul rând, îți mulțumesc că ne-ai scutit de detalii. Sunt sigur că situația este deprimantă și descurajatoare. Dan Brown… romancierul Dan Brown… a devenit celebru acum mulți ani odată cu uriașul succes al romanului Codul lui Da Vinci. Cartea a fost un fenomen mondial.  A inspirat și un film aparent destul de mediocru, rămas celebru mai ales pentru coafura neașteptată a lui Tom Hanks. De atunci, Dan Brown pare să fi publicat o serie de romane construite aproape după aceeași rețetă.

Există întotdeauna un protagonist foarte înțelept – în cazul acesta, un profesor de simbologie de la Harvard, orice ar însemna exact asta – care are un coleg ce face o descoperire extraordinară. O descoperire care promite să răstoarne tot ceea ce știm. O revelație care va schimba complet modul în care înțelegem lumea.

Colegul urmează să prezinte dovezile într-o conferință de presă a doua zi. Numai că, exact în dimineața conferinței, atât persoana, cât și dovezile dispar. Iar protagonistul pornește într-o cursă pentru a le găsi. Și, bineînțeles, până la final descoperă o conspirație secretă care durează de secole…de milenii… poate chiar din ere geologice. Există o organizație misterioasă care controlează totul, care nu vrea ca noi să aflăm adevărul și care a ascuns indiciile în nenumărate simboluri și semne de poveste.

Se pare că noua carte introduce și conceptul de științe noetice, cu care eu nu eram foarte familiar.

Uitându-mă puțin despre ce este vorba, concluzia mea este că, în esență, ele propun studierea științifică a unor lucruri care nu sunt științifice.

🧩 Și aici intrăm pe un teren foarte cunoscut: teoriile conspirației, pseudostiința și toate formele lor. Caracteristica lor principală este că nu pot fi demonstrate. Ba chiar, paradoxal, faptul că nu pot fi demonstrate este prezentat drept dovada că merită și mai mult să crezi în ele. Cu cât sunt mai improbabile, cu atât adepții consideră că își demonstrează mai bine credința rămânând fideli acelor idei.

Există nenumărate exemple. Le avem pe cele „clasice”:

• percepția extrasenzorială (ESP);

• telekinezia;

• fantomele;

• astrologia;

• clarviziunea.

Apoi există teoriile cosmologice exotice:

• astronauții antici care au vizitat Pământul;

• extratereștrii care răpesc oameni și care, dintr-un motiv oarecare, par să le introducă mereu ace în abdomen înainte să-i elibereze.

Mai sunt apoi toate teoriile pseudomedicale:

• frenologia;

• homeopatia;

• adevăratele cauze ale SIDA;

• „adevăratele” cauze ale COVID-19;

• virusul Ebola;

și întreaga avalanșă de teorii profund nocive despre vaccinuri, microcipuri și presupusele lor legături cu autismul. Foarte des, aceste teorii susțin că un eveniment pe care toată lumea îl consideră real nu s-a întâmplat niciodată.

❗️ De exemplu, aselenizarea ar fi fost falsificată; sau ideea absolut revoltătoare că masacrul copiilor de la Sandy Hook ar fi fost înscenat. Alteori spun: „Da, evenimentul chiar a avut loc, dar nu așa cum vi s-a spus.”

Aici intră: teoriile conspirației despre atentatele din 11 septembrie; teoriile despre ceea ce „s-a întâmplat cu adevărat” lui John F. Kennedy; sau celebra legendă germană de după Primul Război Mondial, conform căreia Germania nu ar fi pierdut războiul, ci ar fi fost „înjunghiată pe la spate” de capitaliști, elite financiare, evrei și alții.

Mai există și convingerea că s-a petrecut ceva despre care nimeni altcineva nu știe. Un exemplu celebru este teoria conform căreia Hillary Clinton și apropiații ei conduceau o rețea de pedofilie din subsolul unei pizzerii. Există nenumărate variante ale aceluiași tip de gândire.

🔹Unele dintre cele mai vechi și persistente forme ale acestor pseudo-convingeri sunt alimentate de ura față de un grup exterior.

De exemplu: „Genocidul vostru nu a existat.” „Holocaustul nu a avut loc.” „Nu te-ai născut, de fapt, în Statele Unite; certificatul tău de naștere este fals.”

Sau ostilitatea anglo-saxonă din secolul al XIX-lea față de catolici, bazată pe credința că Papa și catolicii aveau un plan secret de a cuceri lumea. Și, desigur, undeva în acest peisaj îi găsim și pe adepții ideii că Pământul este plat.

🟣

Când privești întreaga gamă a acestor credințe, începi să observi că există tipare. Mai mulți autori au încercat să le înțeleagă.

Carl Sagan a încercat  să răspundă la întrebarea: „De ce cred oamenii în absurdități?”

Iluzionistul James Randi și-a construit întreaga carieră demonstrând că mulți dintre pretinșii mediumi și spiritiști foloseau, de fapt, simple trucuri de scenă.

Iar unul dintre cei mai pătrunzători autori în acest domeniu este istoricul științei Michael Shermer, care a scris mai multe cărți încercând să înțeleagă structura credințelor false și motivele pentru care oamenii cad atât de ușor în capcana lor.

🧩

Unul dintre cele mai ușoare domenii în care poți identifica pseudostiința este atunci când cineva încearcă să o prezinte drept știință autentică. De exemplu, cineva susține că poate citi gândurile oamenilor și afirmă că acest lucru a fost „demonstrat științific”.

Există însă câteva semnale de alarmă care ar trebui să te facă prudent. Primul este atunci când studiul pe care îl invocă nu este controlat corespunzător. Nu există grup de control. Participanții nu sunt evaluați „în orb”, adică știu ce tratament primesc, iar cercetătorii știu și ei acest lucru.

De exemplu, cercetătorul spune:

„Vă injectăm această plantă medicinală despre care se presupune că produce un anumit efect. Iar participantul știe că primește acea substanță. Și persoana care administrează tratamentul știe, la rândul ei, ce primește participantul. Nici unul dintre ei nu este „orb” față de condiția experimentală. În aceste condiții, este foarte ușor ca așteptările să influențeze rezultatele.

Apoi există situațiile în care afirmația centrală este imposibil de infirmat. Acesta este unul dintre cele mai importante semne ale pseudostiinței. Dacă ai crede cu adevărat, cu adevărat, cu adevărat în Zâna Clopoțel (Tinkerbell), ar învia.

Iar dacă nu învie?🧚‍♂️

Atunci explicația este că nu ai crezut suficient de intens.

Observați problema?

Nu există nicio situație în care afirmația să poată fi demonstrată ca falsă.

Este imposibil de infirmat.

🧩 Un alt semnal este lipsa replicării independente. Lasă și alte laboratoare să facă exact același experiment.

Dacă ele nu obțin aceleași rezultate, atunci, conform celor mai elementare principii ale metodei științifice, există o problemă serioasă.

Este literalmente ceea ce ai învăța într-un curs introductiv de metodologie — „Știință 101”.

🧩 Mai există o strategie foarte frecventă prin care pseudostiința încearcă să răstoarne regulile jocului.

Mută sarcina dovezii. Nu mai trebuie autorul afirmației să demonstreze că are dreptate.

În schimb spune: „Dovedește-mi tu că nu există Yeti!”

Nu eu trebuie să demonstrez că există Yeti.

Tu trebuie să demonstrezi că nu există.

Aceasta este exact inversarea unui principiu fundamental al gândirii critice: Afirmațiile extraordinare necesită dovezi extraordinare.

În pseudostiință se încearcă exact opusul: scepticul trebuie să demonstreze că afirmația este falsă.

🧩 Există apoi tot felul de tehnici statistice care pot produce aparența unei dovezi.

Una dintre ele este ceea ce se numește p-hacking.

În esență, faci foarte multe măsurători și foarte multe comparații. Fiecare analiză statistică produce o probabilitate ca efectul observat să fie real.

Dacă faci suficient de multe comparații, doar prin întâmplare una dintre ele va deveni statistic semnificativă.

După aceea poți spune triumfător: „Conform regulilor stricte ale statisticii, s-a demonstrat că acest tratament funcționează.”

Când, în realitate, ai găsit un rezultat semnificativ doar pentru că ai căutat suficient de mult.

🟣 Mai există și ceea ce se numește efectul Woozle. Numele vine din poveștile cu Winnie the Pooh.

Pooh și Purcelușul pleacă prin pădure să urmărească urmele unui Woozle.

Urmele merg în jurul unui tufiș. Ei continuă să le urmărească.

Apoi observă și mai multe urme. Conchid că trebuie să existe doi Woozle.

Mai merg puțin.

Apar și mai multe urme.

Conchid că acum sunt patru Woozle.

În realitate, ei se învârteau în cerc și urmăreau propriile lor urme. Acesta este efectul Woozle.

Cineva publică o afirmație complet nefundamentată. Alt autor o citează.

Apoi al treilea îl citează pe al doilea.

După suficient timp, afirmația ajunge să fie tratată ca și cum ar fi un fapt cunoscut. „Toată lumea știe asta.”

Deși nimeni nu s-a întors vreodată la sursa inițială pentru a verifica dacă era adevărată.

🐢🐢🐢

Există și o variantă interesantă.

Primul studiu spune că efectul a fost observat la 27.000 de persoane.

Studiul următor citează: „aproape 30.000 de persoane.”

Următorul spune: „30.000 de persoane.”

Apoi apare formularea: „peste 30.000 de persoane.”

Și, încet-încet, prin simpla repetare și prin mici exagerări succesive, un rezultat deja discutabil devine aparent din ce în ce mai impresionant. Este un fenomen surprinzător de frecvent în literatura științifică.

❗️Așadar, fiți suspicioși atunci când întâlniți pseudostiință. Mai ales dacă autorii:

• nu vor să vă arate datele;

• nu sunt încântați când alți cercetători încearcă să le reproducă experimentele;

• evită verificarea independentă.

Acestea sunt câteva dintre modalitățile prin care poți recunoaște când cineva vorbește într-un limbaj pseudoștiințific, folosind termeni tehnici doar pentru a crea impresia de autoritate.

🟣 Dar partea cu adevărat interesantă începe abia acum.

Nu este atât de fascinantă întrebarea: „Cum recunoaștem pseudostiința?”

Mai interesantă este întrebarea: „Ce se întâmplă în mintea oamenilor care ajung să creadă astfel de lucruri?”

Care este structura cognitivă a unei persoane care ajunge să creadă absurdități?

Un prim lucru pe care îl observăm este existența unor trăsături psihologice generale, nu a unei predispoziții pentru o singură conspirație.

Acești oameni tind să generalizeze.

Nu întâlnești pe cineva care crede exclusiv într-o conspirație extrem de specifică, de exemplu una despre clasificarea gândacilor.

În schimb, întâlnești persoane care consideră perfect plauzibil că: SIDA a fost creată ca armă biologică; și, în același timp, Avril Lavigne a fost răpită și înlocuită cu o sosie.

Conspirațiile acoperă orice domeniu posibil.

Nu există limite.

🧩

Mai apare și un fenomen remarcabil: lipsa consistenței interne.

Există un experiment foarte elegant.

Cercetătorii le prezintă persoanelor cu tendințe conspiraționiste o listă foarte lungă de afirmații.

Le cer să spună cât de probabil cred că este fiecare.

Atât timp cât afirmațiile sunt suficient de depărtate una de alta în chestionar, oamenii ajung să accepte două afirmații care se exclud reciproc.

De exemplu, cineva răspunde: „Da, Prințesa Diana a fost asasinată de serviciile secrete britanice.”

Iar douăzeci și șapte de întrebări mai târziu răspunde: „Da, Prințesa Diana trăiește sub o identitate falsă într-un orășel din Wisconsin și îngrijește vaci.”

Cele două afirmații sunt incompatibile. Dar asta nu pare să conteze.

Convingerile nu trebuie să fie coerente între ele.

🐢

Michael Shermer a încercat să descompună acest mod de gândire în câteva mecanisme fundamentale, câteva „cărămizi” din care este construită această mentalitate.

🔗 Primul dintre ele îl numește „patternicity” (tendința de a vedea tipare). Acesta este un fenomen foarte familiar psihologilor.

Oamenii caută tipare și caută explicații.

Mintea umană este construită să detecteze regularități și ajunge foarte ușor să perceapă modele chiar și acolo unde există doar întâmplare.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le știm este că atunci când oamenii sunt anxioși, ei percep și mai multe tipare.

Există studii remarcabile care demonstrează acest lucru.

De exemplu, îi întrebi pe participanți cât de religioși sunt. (Aici pășesc cu grijă…)

Ei răspund: „Sunt moderat religios.”

Apoi îi expui unei situații ambigue, unei experiențe care le provoacă anxietate.

Le dai, de exemplu, o serie de probleme matematice imposibil de rezolvat.

Problemele sunt concepute intenționat astfel încât nimeni să nu poată găsi soluția.

Participanții încep să se frustreze.

După aceea îi întrebi din nou cât de religioși se consideră.

În medie, răspunsurile indică un nivel mai mare de religiozitate decât înainte de experiența frustrantă.

Una dintre explicații este că ființele umane caută tipare și explicații atunci când se simt nesigure.

Mai există însă și un motiv evolutiv. Suntem urmașii unor organisme care au supraviețuit pentru că reacționau rapid la posibili prădători.

Imaginează-ți că auzi un zgomot în tufiș. Există două posibilități.

Prima: Crezi că este doar vântul, când de fapt este un leopard.

A doua: Crezi că este un leopard, iar în realitate este doar vântul.

Din punctul de vedere al evoluției, este mult mai avantajos să faci erori de tip fals pozitiv decât erori de tip fals negativ.

Mai bine fugi de zece ori degeaba decât să nu fugi o singură dată când chiar era un prădător.

De aceea, creierul nostru este construit să prefere uneori detectarea excesivă a tiparelor.

🔗

Un alt concept propus de Shermer este ceea ce el numește „agenticity”.

Ideea este simplă.

Oamenii presupun că în spatele evenimentelor importante există întotdeauna o intenție.

Când se întâmplă ceva cu adevărat semnificativ, cineva trebuie să fi provocat acel lucru.

Și, foarte des, presupunerea merge și mai departe: nu doar că cineva l-a provocat, ci că l-a provocat intenționat.

Iar, în multe cazuri, intenționat împotriva ta.

🔗

Un alt mecanism este ceea ce Shermer numește „proporționalitatea”.

Convingerea că evenimentele foarte mari trebuie să aibă cauze pe măsură.

Dacă se produce un dezastru enorm, în mod intuitiv ni se pare imposibil ca explicația să fie una banală.

Asta creează terenul perfect pentru teoriile conspirației. Dacă se întâmplă ceva uriaș, atunci sigur există o conspirație veche,o organizație ascunsă, un plan elaborat, o rețea secretă aflată în spatele tuturor lucrurilor.

Dar realitatea funcționează adesea foarte diferit.

Primul Război Mondial a fost declanșat, în ultimă instanță, după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand.

Iar unul dintre motivele pentru care atentatul a reușit a fost faptul că șoferul acestuia a făcut o greșeală de traseu și a luat-o pe strada greșită. Un eveniment aparent minuscul a avut consecințe istorice uriașe.

Sau luați dezastrul industrial din Bhopal, India, din anii 1980.

Aproximativ douăzeci de mii de oameni au murit în urma unei scurgeri de gaze toxice de la uzina Union Carbide (astăzi parte a companiei Dow).

Din câte se pare, o mare parte din pagube ar fi putut fi prevenite. Însă, într-un moment critic, oamenii responsabili au decis că era timpul pentru… pauza de ceai.

Atât de banal poate fi uneori începutul unei catastrofe.

Există chiar și relatări potrivit cărora unul dintre oamenii care trebuiau să lucreze pe Titanic s-a îmbolnăvit și nu s-a mai prezentat la serviciu. Persoana care i-a luat locul ar fi uitat să ia binoclurile observatorilor. Iar lipsa lor a contribuit la identificarea prea târzie a aisbergului.

Avem nenumărate exemple în care lucruri foarte mici produc consecințe uriașe.

Evenimentele importante nu sunt neapărat provocate de oameni extrem de puternici. Nu sunt întotdeauna rezultatul unor planuri grandioase. Și totuși, această nevoie de a găsi un plan ascuns revine constant în gândirea conspiraționistă.

📍

La baza tuturor acestor mecanisme există ceva asemănător cu motivul pentru care bârfa este universală.🗣️🗣️🗣️

Indiferent de cultura pe care o studiezi, oamenii bârfesc.

Antropologii au arătat în repetate rânduri că un procent surprinzător de mare din conversațiile umane este dedicat bârfelor.

Cine are o relație cu cine.

Cine s-a ascuns în timpul vânătorii.

Cine pretinde că a fost curajos, când în realitate a rămas în urmă.

S-a spus adesea că: „Bârfa este arma celor cu statut social scăzut.”

Într-un anumit sens, și teoriile conspirației funcționează la fel. Ele oferă sentimentul că persoana deține o informație secretă,

că vede ceea ce ceilalți nu văd, că înțelege adevărata structură a puterii.

🧩 Iar toate acestea ne conduc către o întrebare mult mai profundă: Cum ajungem, de fapt, la convingerile noastre?

Le construim prin raționament? Sau le construim prin emoții?

La cel mai profund nivel, toate aceste lucruri ne conduc către diferența dintre modul în care gândim și modul în care simțim.

Sau, spus altfel: Ajungem la convingerile noastre prin raționament sau prin emoții?

Luați, de exemplu, filosofia morală. Multă vreme, perspectiva clasică — reprezentată de psihologul Lawrence Kohlberg — a fost una profund raționalistă. Ideea era că oamenii iau deciziile morale gândindu-le.

Reflectează. Analizează. Cântăresc argumentele.

Iar apoi ajung la concluzia morală.

🟣

Însă, din ce în ce mai multe cercetări au arătat că lucrurile nu funcționează astfel. În realitate, mai întâi simțim.

Mai întâi intuim. Mai întâi avem o reacție viscerală.

Și abia apoi construim explicațiile care justifică acea reacție.

Cu alte cuvinte, ceea ce numim adesea „gândire” este, de fapt,

o raționalizare făcută după ce decizia emoțională fusese deja luată.

🗝️

Această perspectivă a fost dezvoltată în special de psihologul Jonathan Haidt, de la Universitatea New York.

El a deschis practic un întreg domeniu de cercetare dedicat felului în care oamenii iau decizii morale.

Rezultatele sunt fascinante.

De exemplu, în studiile de neuroimagistică se observă că, atunci când oamenii încearcă să decidă dacă un anumit lucru este moral sau nu, sistemul limbic — partea emoțională a creierului — se activează înaintea cortexului cerebral.

Cu alte cuvinte, emoția apare prima. Rațiunea vine după.

Mai mult decât atât, în multe cazuri poți anticipa care va fi decizia unei persoane uitându-te la activitatea sistemului limbic,

înainte ca zonele corticale implicate în raționament să înceapă să lucreze.

Este ca și cum creierul ar spune mai întâi:

„Nu pot explica de ce…

dar este greșit.

Este greșit.

Este complet greșit când acei oameni fac acel lucru.”

Și abia după aceea intervine cortexul, care începe să construiască argumentele.

„Aha! Acum am găsit explicația pentru care este greșit.”

Dar explicația nu este cauza convingerii. Este justificarea ei ulterioară.

🐢🐢🧩🧩

Acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii pot susține cu atâta convingere teorii conspiraționiste.

Mai întâi apare sentimentul. Apoi apare explicația. Nu invers.

Un alt lucru care îi surprinde pe foarte mulți este că oamenii foarte inteligenți nu sunt deloc imuni la teoriile conspirației.

Dimpotrivă. Foarte des, ei folosesc tocmai inteligența lor remarcabilă pentru a construi argumente extrem de sofisticate,

care justifică o concluzie la care au ajuns, în realitate, prin instinct, prin emoție, prin intuiție.

Inteligența devine uneori un instrument extraordinar de eficient pentru apărarea unei convingeri false. Nu pentru descoperirea adevărului.

🤔Și asta ne aduce la întrebarea cea mai practică dintre toate. Cum îi ajuți pe oameni să iasă din astfel de credințe?

Cum îi convingi să renunțe la pseudostiință, la parapsihologie, la teoriile New Age, la conspirații și la toate celelalte lucruri asemănătoare?

Un lucru este aproape sigur că nu funcționează. Să îi bombardezi furios cu fapte. Să vii cu și mai multe dovezi.

Să le arăți și mai multe articole. Să încerci să-i învingi prin argumente.

Foarte des, efectul este exact opusul. Îi faci să creadă și mai puternic în ceea ce credeau deja.

Acesta este unul dintre marile paradoxuri ale societății polarizate de astăzi. Cu cât dovezile sunt mai clare că un anumit grup susține absurdități, cu atât membrii acelui grup devin mai convinși că au dreptate. Pentru că interpretează reacția celorlalți astfel:

„Uite cât de mult încearcă să demonstreze că greșim. Înseamnă că sunt speriați.Înseamnă că suntem foarte aproape să descoperim adevărul.”

Așadar, această strategie nu funcționează prea bine.

🟣

Ceea ce funcționează mai bine este cu totul altceva. Nu îi cere persoanei să treacă prin toate faptele.

Cere-i să treacă prin procesul gândirii sceptice. Spune-i: „Bine. Tu susții că această persoană poate levita doar prin puterea minții. Ce anume te-ar convinge că nu este adevărat?” Sau: „Ce ai avea nevoie să vezi pentru a înceta să crezi asta?”

Aceasta este, adesea, întrebarea care îi conduce spre problema centrală a conspirațiilor: lipsa falsificabilității.

Întreabă persoana: „Cum ai putea demonstra că această afirmație este falsă?”

Foarte des, indiferent ce răspuns primește, teoria este construită astfel încât să nu poată fi niciodată infirmată.

Dacă cineva își dorește foarte mult ca acel fenomen să existe, i se spune: „Vezi? Tocmai faptul că îți dorești atât de mult demonstrează că este real.”

Dacă, dimpotrivă, cineva spune că nu își dorește deloc ca acel fenomen să existe, răspunsul devine:

„Vezi? Tocmai faptul că îți reprimi dorința demonstrează cât de mult îți dorești, de fapt, să fie adevărat.”

❓

Observați cercul închis? Indiferent ce răspuns dai, el este reinterpretat astfel încât să confirme teoria.

Tocmai de aceea, întrebările de acest fel îi pot conduce pe oameni către un punct important de reflecție.

Îi pot ajuta să observe că susțin o idee care nu poate fi falsificată. Iar pentru mulți oameni această realizare este tulburătoare.

Nu pentru toți.

Unii se vor încăpățâna și mai tare.

Dar alții încep să înțeleagă că există o problemă fundamentală în felul în care este construită convingerea lor.

🥚

În esență însă, totul se reduce la un lucru pe care îl am mereu în minte.

Este una dintre acele fraze pe care revin iar și iar. „Nu poți scoate pe cineva prin rațiune dintr-o poziție în care nu a ajuns prin rațiune.”

Nu încerca să îi convingi doar cu fapte.

Nu încerca să îi convingi doar cu logică.

Întreabă-te mai degrabă: Ce frici există acolo? Ce emoții? Ce îngrijorări? Ce experiențe personale?

Ce istorie de abuz, de neîncredere sau de umilință socială a făcut această persoană atât de vulnerabilă încât să se agațe emoțional de o astfel de explicație?

🥚

Acolo este adevărata întrebare. Pentru că, în cele din urmă, oamenii nu aderă la astfel de convingeri doar fiindcă informațiile sunt greșite. Foarte des, aderă la ele pentru că aceste convingeri răspund unei nevoi emoționale.

Le oferă ordine într-o lume haotică. Le oferă sentimentul că înțeleg ce se întâmplă.

Le oferă certitudine într-o lume plină de incertitudine.

Le oferă apartenență la un grup care „știe adevărul”.

Și, uneori, le oferă senzația că dețin controlul asupra unei realități care altfel pare copleșitoare.

De aceea, dacă vrei cu adevărat să ajuți pe cineva, nu este suficient să îi corectezi informațiile.

Trebuie să înțelegi ce nevoie psihologică îndeplinește acea credință.

Abia atunci există posibilitatea unei schimbări reale.

Pentru că, încă o dată: „Nu poți scoate pe cineva prin rațiune dintr-o convingere în care nu a intrat prin rațiune.””

🦋

P.S. Am încercat să explic această perspectivă asupra modului în care se formează convingerile noastre, pornind de la cercetările din neuroștiințe, psihologie și biologie în ultima mea carte - Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcâiul lui Ahile în democrație -, nu știu dacă mi-a ieșit așa clar, deoarece după publicare am citit și interpretări diferite. De exemplu, cineva a înțeles că aș pune presiune pe mame atunci când discut despre faptul că dezvoltarea biologică a fătului începe încă din viața intrauterină și că starea psihologică a mamei influențează mediul hormonal în care acesta se dezvoltă. În realitate, intenția mea a fost exact opusul culpabilizării. Dacă înțelegem că dezvoltarea umană este rezultatul interacțiunii dintre biologie, psihologie și mediu, atunci înțelegem și de ce avem nevoie de mai mult sprijin pentru părinți, nu de mai multă vinovăție.

Mă bucură fiecare episod în care profesorul Sapolsky explică legând așa multe științe. Nu putem explica, sau corect spus este că, nu mai putem găsi explicații simpliste la cum se formează convingerile noastre. Acestea sunt rezultatul unei istorii biologice, psihologice și sociale, iar rațiunea este adesea mai degrabă avocatul emoțiilor decât judecătorul lor.

📍Episodul întreg îl veți găsi în primul comentariu.

📸Anish Kapoor, Untitled (Fără titlu), 2018, alabastru. Kröller-Müller Museum, Otterlo, Țările de Jos. Fotografie personală.

Colecția permanentă are 88 de picturi și 172 de lucrări pe hârtie, fiind considerată a doua mare colecție Van Gogh, în afara celei aflate în Museum din Amsterdam. Muzeul însuși o descrie drept una dintre cele mai importante colecții Van Gogh din lume.

🌳🌲Kröller-Müller Museum, se află în mijlocul Parcului Național De Hoge Veluwe, în Olanda, și e unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut.

Povestea lui începe cu o femeie: Helene Kröller-Müller (1869–1939).

La începutul secolului XX, Helene începe să colecționeze artă, încurajată și îndrumată de criticul de artă H.P. Bremmer. Soțul ei, Anton Kröller, conducea compania Müller & Co., iar prosperitatea familiei i-a permis Helenei să construiască una dintre cele mai mari colecții private de artă ale secolului XX.

Între 1907 și 1922, Helene și Anton Kröller-Müller au achiziționat aproape 11.500 de opere de artă. Helene încetează să mai colecționeze numai pentru sine și începe să viseze la un museum house, un muzeu pe care să îl ofere comunității. Nu voia doar să adune lucruri frumoase, ci să construiască o colecție prin care oamenii să poată înțelege evoluția artei moderne.

Visul ei devine realitate în 1938, când se deschide Kröller-Müller Museum.

Una dintre marile ei intuiții a fost Vincent van Gogh. Helene cumpără prima lucrare Van Gogh în 1908, iar în următoarele două decenii ea și soțul ei achiziționează 88 de picturi și 172 de desene și lucrări pe hârtie. Îl considera pe Van Gogh „unul dintre marile spirite ale artei moderne”.

Astăzi, această colecție este permanentă și este una dintre cele mai importante colecții Van Gogh din lume, a doua ca amploare după cea a Van Gogh Museum din Amsterdam. În galeria dedicată lui sunt expuse prin rotație aproximativ 30–40 de picturi. Printre capodoperele colecției se află The Potato Eaters, Bridge at Arles și celebra Terrace of a Café at Night.

🦋 Dar Kröller-Müller nu înseamnă numai Van Gogh. Colecția traversează arta secolelor XIX și XX și cuprinde lucrări de Picasso, Mondrian, Seurat, Monet, Theo van Doesburg, Bart van der Leck, alături de numeroși alți artiști.

Am prins și expoziția temporară „Isaac Israels’ Europe”, dedicată pictorului olandez Isaac Israels (1865–1934), un artist pentru care călătoria a fost aproape un mod de existență. La numai 13 ani făcea prima călătorie prin Europa cu trenul. Avea să călătorească apoi aproape întreaga viață prin Germania, Italia, Austria, Spania, Scandinavia, Elveția, Franța și Marea Britanie, continuând să călătorească inclusiv în timpul Primului Război Mondial.

🧩Își nota lumea cu o rapiditate extraordinară în caiete de schițe și apoi transforma aceste impresii în picturi, acuarele și pasteluri: străzi, plaje, oameni, viața cosmopolită europeană, dar și migrația și condiția migrantului într-o Europă aflată în schimbare. Mi-au plăcut mult operele acestuia.

Muzeul Helene Kröller-Müller deține astăzi 23 de picturi și aproape 300 de desene de Isaac Israels, iar expoziția actuală le pune în dialog cu lucrări împrumutate de la alte muzee și colecții private.

Apoi ieși din muzeu🐢 unde începe o altă parte a experienței deoarece se află chiar în inima Parcului Național De Hoge Veluwe, iar în jurul lui se întinde o grădină de sculptură de 25 de hectare, una dintre cele mai mari din Europa, cu peste 200 de sculpturi și instalații. Barbara Hepworth, Jean Dubuffet, Aristide Maillol, Marta Pan și mulți alții apar printre copaci, pe pajiști, lângă apă.

🖼️ Arta nu mai este separată de peisaj.

Te plimbi prin pădure și dai peste o sculptură. Mergi mai departe și apare alta, iar unele lucrări pot fi chiar explorate din interior sau atinse.

🚲 Dar ce mi s-a părut grozav e că prin imensul parc poți merge cu bicicleta. 🚲

O super zi pe care am avut șansa de a o petrece trecând firesc de la Van Gogh la pădure, de la pictură la bicicletă, de la arhitectură la sculpturi așezate în mijlocul naturii. O experiență despre cum alegem să trăim în preajma frumuseții.

🩵 Și mai este ceva ce mi-a rămas din povestea Helenei Kröller-Müller: ideea de a transforma privilegiul personal în ceva care rămâne după tine.

🚲 un secol mai târziu, oamenii vin aici, se uită la Van Gogh, ies în pădure, se urcă pe biciclete și se plimbă printre sculpturi. Iar drumul până ajungi la muzeu e splendid, mergi prin pădure și prin sate olandeze ce par pictate.

P.S. era și o lucrare a lui Brâncuși 🥚

Hobita 1876 - Paris 1957

Le commencement du monde 1924 - Începutul lumii

Apoi întreaga expoziție se concentrează pe cum funcționează manipularea și rescrierea istoriei, pe felul în care o realitate violentă este transformată într-o poveste acceptabilă prin selecția imaginilor și prin omisiune. În centrul expoziției se află povestea unei picturi gigantice: Panorama Congo care are 115 metri lungime, 14 metri înălțime, comandată în 1910 de Ministerul Coloniilor belgian pictorilor Alfred Bastien și Paul Mathieu, pentru Expoziția Universală de la Gent din 1913.

Scopul a fost să convingă populația belgiană că ocupația Congo era legitimă, pașnică, civilizatoare. Artiștii fuseseră trimiși în Congo unde deși au fotografiat realitatea — oameni în lanțuri, muncă forțată, purtători cărând fildeș, cauciuc, aur, în pictura finală, lanțurile și sclavia dispăruseră.

🦉 Africa Museum Tervuren pune astăzi fotografiile și imaginea propagandistică față în față tocmai pentru ca mecanismul să poată fi văzut, și arată cum aceștia au selectat realitatea. Practic nu inventează complet o lume inexistentă, ci doar o trunchiază spre a servi scopului propagandei: arăți ceea ce îți convine și elimini ceea ce ar putea compromite povestea inventată. Așa arată gândirea machiavelică, specifică Tetradei Întunecate.

🖼️ În Panorama Congo, apar congolezi care pescuiesc, cresc animale, vânează, vând produse, cântă și dansează. Casele de pământ, podurile tradiționale sunt puse în contrast cu porturile, podurile de oțel, vapoarele și infrastructura adusă de belgieni. Mesajul vizual era extraordinar de simplu: înainte – primitivism; după venirea europenilor – progres.

Colonizarea devine astfel„civilizare”, nu exploatare. Realitatea a fost cu totul alta și pare greu de imaginat astăzi, și tocmai de aceea trebuie spus, nu vorbim despre Antichitate, ci despre Europa anului 1913.

O Europă care construia automobile, căi ferate, mari universități și instituții culturale și care, simultan, putea transforma alți oameni în obiecte de expoziție, sclavi, demonstrând că progresul tehnologic nu a produs automat și progres moral.

🐢 puțin mai mult context:

Povestea începe înainte ca statul belgian să preia oficial Congo. În 1876, regele Leopold al II-lea organizează Conferința Geografică de la Bruxelles, iar în 1885 devine suveranul Statului Independent Congo. Congo nu era inițial o colonie a Belgiei în sensul obișnuit, ci se afla sub controlul personal al regelui.

Scopul economic era fundamental.

Cucerirea teritoriului și exploatarea resurselor au fost însoțite de violență pe scară largă. Abuzurile au provocat revolte în Congo și scandal internațional. În cele din urmă, în 1908, Leopold al II-lea este constrâns să cedeze colonia statului belgian. Din acel moment, inclusiv propaganda colonială este administrată instituțional prin Ministerul Coloniilor. Iar numai doi ani mai târziu, același minister comandă Panorama.

Pentru realizarea lucrării, Bastien și Mathieu au primit 123.000 de franci belgieni, sumă despre care expoziția spune că echivala cu aproximativ 12 ani de muncă ai unui muncitor textilist din Gent. Au avut nouă luni pentru realizarea picturii, iar proprietarul lucrării devenea Ministerul Coloniilor. Vizitatorii intrau într-un spațiu circular, înconjurat de imagine, cu decor tridimensional și efecte optice care trebuiau să producă iluzia că se află chiar în Congo. Aproximativ 500.000 de oameni au văzut Panorama la Expoziția Universală din 1913.

Cu alte cuvinte, cu mult înainte de televiziune, social media și realitatea virtuală, statul construise un mediu imersiv în care cetățeanului îi era oferită o anumită versiune a realității.

❗️Muzeul pune azi față în față fotografiile originale și pictura, exact ca să se vadă ce a fost șters. Infrastructura din pictură nu apare din senin: drumurile erau construite cu forță de muncă mobilizată din comunități, care rămâneau fără oameni pentru hrană, familie și viața satului.

O mărturie din expoziție vorbește despre distrugerea arborilor care aveau rol spiritual și comunitar, erau loc de judecată, de decizie, de memorie colectivă. Distrugerea lor însemna și distrugerea spiritului acestora. O altă mărturie e despre abuzurile înfiorătoare suferite de femei, despre o femeie congoleză violată de bărbații albi “rasa superioară”, fără nicio posibilitate reală de justiție.

Alături e un panou despre „grădinile zoologice umane”: la aceeași expoziție de la Gent din 1913, 128 de senegalezi și 60 de filipinezi au fost expuși în „sate” reconstruite. Trei filipinezi s-au îmbolnăvit grav, iar unul — Timicheg — a murit acolo. Am scris despre expozițiile zoologice umane în ultima mea carte - Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcâiul lui Ahile în democrație-.🦋

Originalul picturii nu mai e expus ca atare, e rulat, într-un depozit al War Heritage Institute, desfășurat ultima dată în 2022 pentru digitizare.

Ce învață generațiile următoare? Dacă unui copil îi arăți numai măști, sculpturi, costume, animale exotice, dansuri și imaginea unei Africi „pitorești”, dar nu îi explici raporturile de putere prin care obiectele au ajuns în Europa, exploatarea economică, munca forțată, violența și ideologia rasială care au făcut posibil sistemul colonial, nu va avea cum să reconstruiască singur istoria.

Muzeele sunt producătoare de memorie nu doar un depozite de obiecte sau colecții, iar ceea ce alegem să expunem devine memorie și ceea ce alegem să nu expunem devine uitare. Iar expoziția actuală de la Tervuren numește Panorama „colonial illusion exposed” și întreabă dacă nu avem în față un fel de fake news avant la lettre.

O concluzie atât de actuală despre propagandă e că nu inventează neapărat fapte, doar le editează. Și peste o sută de ani, dacă nimeni nu pune alături imaginea lipsă, generațiile următoare vor crede că aceea a fost realitatea. O realitate fardată și trunchiată, la care azi suntem la fel de expuși, chiar mai expuși, prin lipsa implicării guvernelor lumii în combatarea  circulației informațiilor false, care ating în oameni vulnerabilitățile acestora și cultivă frica de cei diferiți.

❗️Să nu uităm că în spatele acestora sunt politicieni și afaceriști machiavelici care își urmăresc interesele proprii și setea patologică de putere. Structuri psihice deviate care au fost și sunt capabile de atrocități umane. Să scriem constant și să arătăm realitatea pentru a ne proteja atât pe noi înșine cât și pe copiii noștri. Fiecare generație are datoria morală să mențină adevărul istoric și să construiască politici de sănătate psihologică, astfel încât aceste structuri deviate psihologic să nu mai dețină puterea concentrată la ei.

Pentru fratele/sora care a ales distanța, aceste întrebări devin o formă subtilă de presiune morală și reactivează un sentiment greu de numit și de purtat, anume vina separării care apare atunci când cineva începe să se desprindă de un sistem din care teoretic nu ar trebui să se poată desprinde niciodată.

🔹 Relațiile dintre frați se numără printre cele mai intense relații emoționale din viața unui om, tocmai pentru că nu conțin un singur registru afectiv, ci mai multe deodată: atașament, solidaritate, dar și rivalitate și bullying. Copiii concurează pentru jucării, spațiu, dar și pentru cea mai importantă resursă emoțională a copilăriei, atenția și iubirea părinților. Murray Bowen, unul dintre fondatorii terapiei familiei sistemice, descria familia ca pe un sistem emoțional unificat, în care fiecare membru ocupă o poziție care menține echilibrul întregului, arătând cum familiile funcționează pe baza unor structuri și granițe (uneori rigide, alteori difuze) care distribuie rolurile între membri și le stabilizează în timp.

În familiile suficient de sănătoase, competiția dintre frați este temperată de o distribuție relativ echilibrată a atenției parentale. Dar în multe familii apar diferențe evidente: favoritisme, comparații constante, roluri atribuite timpuriu și rareori negociate ulterior. Un copil devine „cel responsabil", altul, „cel dificil", unul este protejat mai mult, altul este criticat sau, mai insidios, responsabilizat pentru echilibrul emoțional al întregii case. Cu timpul, aceste roluri nu mai sunt etichete provizorii devin identități.

Acest fenomen este numit ca fiind o loialitate invizibilă, adică o rețea nescrisă de obligații și alianțe transmise de-a lungul generațiilor, care leagă copiii de anumiți părinți, de anumite tabere, de anumite versiuni ale adevărului familial. Astfel un copil devine, fără să știe, aliatul mamei, altul, aliatul tatălui, iar conflictul dintre frați, la maturitate, devine continuarea unui conflict care nu le-a aparținut niciodată cu adevărat.

🔹În unele familii, unul dintre copii ajunge, la un moment dat, să vadă limpede ceea ce ceilalți preferă să nu observe: favoritismul, nedreptatea, negarea colectivă a problemelor, și e cel care începe să pună sub semnul întrebării narațiunea oficială a familiei. Nu este deloc întâmplător cine ajunge să ocupe acest rol, de obicei este copilul mai reflexiv, cel care a fost nevoit să observe atent mediul pentru a se adapta, sau cel marginalizat, mai puțin prins în idealizarea colectivă a familiei. Toate aceste poziții sporesc capacitatea de a vedea, dincolo de suprafață structura reală a relațiilor.

Adevărul are un preț. Familia funcționează ca un sistem care caută stabilitate, chiar și atunci când acea stabilitate se sprijină pe negare. Când narațiunea oficială („suntem o familie bună, nu am avut probleme cu adevărat") este contestată, sistemul familial reacționează reflex prin negare, minimalizare sau, prin atac direct asupra celui care a vorbit. Leon Festinger a explicat acest tip de reacție prin teoria disonanței cognitive — atunci când o informație nouă amenință o credință centrală despre sine sau despre grupul din care faci parte, mintea preferă adesea să respingă informația decât să-și reorganizeze credința. Așa apare unul dintre cele mai paradoxale mecanisme din psihologia familiei, persoana care spune adevărul devine, ea însăși, problema familiei.

🟣 Pentru copilul care începe să observe disfuncția, apare inevitabil întrebarea: Poate eu greșesc. Poate exagerez. De ce nu reușesc să mă înțeleg cu fratele/sora meu? Întrebarea este amplificată din exterior, de prieteni sau rude care spun, cu intenții aparent bune: „Frații trebuie să rămână uniți", „Poate ar trebui să fii mai tolerant".

În timp, aceste mesaje repetate produc ceva mai dureros decât vina: rușinea. Diferența dintre cele două este esențială. Vina spune am făcut ceva greșit, rușinea spune eu sunt greșit. Psihologia dezvoltării arată că identitatea copilului se construiește în mare parte prin oglindire relațională, copiii învață cine sunt din felul în care sunt priviți și numiți de ceilalți.

🗣️Dacă un copil primește constant mesajul că este „dificil" sau „prea sensibil", aceste etichete tind să se sedimenteze în interior, chiar și mult după ce persoana ajunge, la maturitate, să vadă limpede dinamica reală a familiei. Vina se referă la o faptă și poate fi reparată, rușinea se referă la sine și tinde să se generalizeze. De aceea rușinea este mai greu de dizolvat — nu cere o reparație, ci o redefinire a identității.

🔹La maturitate, diferențele dintre frați devin adesea vizibile: unul evoluează profesional sau intelectual, celălalt rămâne mai aproape de structura familială veche. Aceste diferențe pot activa un mecanism rareori numit direct invidia narcisică. Spre deosebire de invidia obișnuită, care poate produce admirație sau motivație, invidia narcisică transformă succesul sau autonomia celuilalt într-o amenințare identitară: dacă fratele meu strălucește, eu mă simt mic.

Timothy Wilson a arătat, prin cercetările sale asupra proceselor duale ale cogniției, că multe dintre reacțiile noastre emoționale cele mai puternice sunt generate de procese automate, inaccesibile introspecției conștiente, ceea ce explică parțial de ce invidia narcisică rareori se recunoaște pe sine ca atare. Ea apare deghizată prin sarcasm, minimalizarea realizărilor celuilalt, retragere emoțională, absența bucuriei autentice în fața succesului cuiva apropiat.

Persoana care devine, fără să știe, obiectul acestei invidii resimte adesea o răceală inexplicabilă din partea fratelui sau surorii, o ostilitate difuză, pe care nu o poate lega de nimic anume. Este una dintre cele mai confuze experiențe relaționale posibile, tocmai pentru că nu există o cauză vizibilă de care persoana să se poată apăra.

🔹 un aspect rareori spus cu subiect și predicat e că sănătatea psihologică a unei familii nu influențează doar cine devine „cel responsabil" sau „cel dificil", aceasta  influențează însăși formarea unor structuri de personalitate patologice. Favoritismul cronic, invalidarea sistematică a trăirilor unui copil, alianțele parentale sau abuzul emoțional constant nu sunt doar experiențe neplăcute care trec odată cu copilăria, sunt, de multe ori, solul din care se dezvoltă exact tipul de trăsături descrise de spectrul dark tetrad — narcisism, machiavelism, psihopatie și sadism cotidian.

In organizarea narcisică a personalității, știm că narcisismul patologic nu apare din exces de iubire parentală, așa cum sugerează adesea intuiția populară, ci mai degrabă dintr-o combinație toxică, idealizare condiționată — copilul este admirat doar cât timp confirmă o imagine, care are în spatele lipsa reală de recunoaștere a sinelui autentic al copilului. Copilul „strălucit" al familiei nu este neapărat cel mai iubit necondiționat, ci adesea cel mai instrumentalizat pentru imaginea pe care familia vrea să o proiecteze.

🦋Theodore Millon, în modelul său spectral asupra personalității, despre care am scris în ultima mea carte - Prețul libertății- sublinia că tulburările de personalitate nu apar brusc la maturitate, ci se formează treptat, ca stiluri adaptative rigide, dezvoltate pentru a face față unui mediu relațional imprevizibil sau amenințător. Un copil care a trebuit constant să anticipeze reacțiile imprevizibile ale unui părinte, sau să concureze pentru o iubire distribuită condiționat, poate ajunge să interiorizeze manipularea, distanțarea emoțională sau devalorizarea celuilalt nu ca defecte de caracter, ci ca strategii de supraviețuire care, în timp, se cristalizează în trăsături stabile.

🧬 In cercetări longitudinale devenite reper, e numit „ciclul violenței", modul în care abuzul și neglijarea din copilărie cresc semnificativ riscul de trăsături antisociale și psihopatice la maturitate. Iar în modelele biosociale sunt propuse trăsăturile de personalitate patologică care apar la intersecția dintre o vulnerabilitate temperamentală și un mediu invalidant ca fiind  unele  în care reacțiile emoționale ale copilului sunt respinse, ridiculizate sau ignorate în mod repetat.

Această perspectivă schimbă radical felul în care putem citi dinamica frățească descrisă până acum. Copilul favorizat, cel care pare să „câștige" competiția pentru iubirea părinților, nu iese neapărat câștigător din punct de vedere psihologic, el poate ieși cu o structură a sinelui construită pe condiționare și pe frica de a nu mai fi admirat. Iar fratele devalorizat, care dezvoltă invidie narcisică sau resentiment cronic, nu face altceva decât să reproducă, la rândul lui, singurul model relațional pe care l-a cunoscut, acela în care valoarea personală este mereu comparativă, niciodată sigură.

❗️O distincție importantă, trăsăturile dark tetrad există pe un spectru, nu ca o categorie binară. Multe persoane care au crescut în familii dificile dezvoltă doar câteva trăsături, la un nivel moderat, nu o tulburare clinică propriu-zisă, dar aceste trăsături pot totuși forma exact tiparele care alimentează mai târziu rivalitatea, invidia sau ruptura dintre frați.

🟣 Lupta dintre a vedea adevărul și a rămâne loial poveștii familiei este o dezbatere interioară profundă, și în egală măsură, e un fenomen neurobiologic. Atașamentul familial este unul dintre cele mai vechi și mai puternice sisteme motivaționale ale creierului uman, din perspectivă evoluționistă, apartenența la grup a fost, pentru mare parte din istoria speciei, o condiție de supraviețuire.

Din acest motiv, creierul tratează amenințarea excluderii sociale cu o intensitate comparabilă durerii fizice. Naomi Eisenberger și colegii săi au arătat, printr-un studiu de neuroimagistică devenit reper în domeniu, că respingerea socială activează cortexul cingulat anterior — aceeași regiune implicată în procesarea durerii fizice. Distanțarea de familie, cu alte cuvinte, nu este doar o metaforă a durerii, are un corespondent măsurabil în creier.

La acest tablou se adaugă și componenta hormonală: separarea relațională activează axa hipotalamo-hipofizo-adrenocorticală, ridicând nivelul de cortizol și menținând corpul într-o stare prelungită de alerta. Antonio Damasio a arătat, la rândul său, cât de strâns este legată gândirea rațională de stările corporale  „markerii somatici" prin care corpul semnalează, adesea înainte ca mintea să poată verbaliza, ce anume este perceput ca amenințare sau siguranță. Creierul, în esență, transmite un mesaj simplu și foarte vechi: întoarce-te în grup, acolo e siguranța, chiar și atunci când grupul respectiv nu mai oferă, de fapt, nicio siguranță reală.

🔹Dezvoltarea psihologică sănătoasă presupune, la un moment dat, o desprindere, adică procesul de separare-individuare, traiectoria prin care copilul se distinge treptat de figura parentală și devine o persoană cu o identitate proprie, distinctă. În familiile suficient de sănătoase, această separare este acceptată și chiar susținută. În familiile disfuncționale însă, ea este resimțită ca trădare.

Aici intervine și presiunea culturală: ideea că „familia este totul", că frații „trebuie" să rămână uniți indiferent de experiența reală trăită de fiecare. Această morală colectivă ignoră un fapt esențial, anume ca biologia nu garantează sănătatea relațională. Doi oameni pot crește în aceeași casă și pot trăi, totuși, două copilării complet diferite din punct de vedere emoțional.

Vina care apare atunci nu este vina clasică, morală, ci ceea ce am putea numi vină condiționată de sistem, o vină indusă nu de o faptă rea, ci de încercarea sistemului de a menține pe cineva într-un rol vechi. Distincția aceasta, între a fi făcut ceva greșit și a fi doar amenințat un echilibru care nu ți-a aparținut niciodată, este primul pas real către eliberare.

🟣 un alt aspect important e moartea părinților care este, în psihologia familiei, unul dintre cele mai puternice puncte de cotitură din relația dintre frați pentru simplul motiv că elimină autoritatea centrală în jurul căreia se organiza, până atunci, întregul sistem. Frații rămân, pentru prima dată, singuri în relația lor directă, fără intermedierea părintelui.

În familiile în care dinamica a fost relativ sănătoasă, acest moment aduce adesea apropiere, fiecare devine, pentru celălalt, ultimul martor al aceleiași lumi dispărute. În familiile marcate de favoritism sau alianțe vechi, același moment poate scoate la suprafață resentimente ținute sub control ani sau decenii, inclusiv prin conflicte legate de moștenire, care rareori sunt cu adevărat despre bani, ci despre o întrebare mult mai veche: cine a fost, de fapt, mai iubit?

Abia în acest moment devine limpede dacă între frați a existat vreodată o relație reală, directă sau doar o legătură menținută artificial de structura familială din jurul părinților.

🫂 Persoana care iese dintr-un sistem familial disfuncțional trece, aproape invariabil, printr-un proces dificil de reconstrucție a identității. Ea pierde, uneori, validarea familiei, dar câștigă capacitatea de a vedea realitatea fără distorsiunile impuse de un rol vechi.

Acest proces nu este rapid și nu este confortabil. Presupune să tolerezi o perioadă de singurătate reală, în care nu mai aparții complet vechiului sistem, dar nici nu ai încă un altul care să-i ia locul. Presupune să înveți limite noi, să poți spune, fără să te simți automat vinovat, nu accept această conversație sau nu pot continua relația în forma ei actuală.

🩵 Și presupune, mai ales, să accepți că cea mai matură formă posibilă de loialitate față de tine însuți poate fi recunoașterea faptului că nu orice legătură biologică devine, automat, o relație autentică.

Relațiile dintre frați nu sunt garantate nici de sânge, nici de amintirile comune ale copilăriei. Ele depind de ceva mult mai fragil și mai greu de măsurat: capacitatea fiecăruia de a ieși din rolul vechi și de a construi, în locul lui, o identitate proprie. Uneori acest lucru devine posibil pentru amândoi. Alteori, doar pentru unul. Iar atunci, drumul spre integritate psihologică este, deseori, unul singuratic.🐢

🦋 Atunci când ascultăm cursurile de la Stanford ale profesorului sau podcastul făcut de fiica sa “Sapolsky Offspring”, acesta explică nu doar pedagogic ci un mod de a gândi. Aproape fiecare întrebare pe care o primește o transformă într-o lecție despre cum se construiește o explicație. Nu acceptă niciodată răspunsuri de tipul „este genetic”, „este din copilărie”, „este hormonal” sau „este cultural”. Aproape reflexul lui este să întrebe: „Ce alt nivel al explicației mai lipsește?” și caută să arate întregul traseu care a dus acolo. Sapolsky nu oferă răspunsuri, schimbă întrebările, iar dacă la începutul unei discuții crezi că întrebarea este: „De ce face omul X asta?”, până la finalul răspunsului, întrebarea a devenit: „Prin câte niveluri diferite trebuie să trec înainte să cred că am înțeles comportamentul lui X?”, iar asta este o schimbare de paradigmă, deoarece aceleași idei care apar în contexte diferite, de fiecare dată le rafinează, le completează și le explică dintr-un alt unghi. O minte genială cu care avem norocul contemporanității.

🔹Pun traducerea interviului către întreaga traducere. Am ales să traduc integral acest interviu și să îl ofer gratuit, pentru că mi se pare prea valoros ca să rămână inaccesibil celor care nu citesc în engleză. Dacă apreciați această muncă și vreți să susțineți astfel de traduceri și analize și pe viitor, vă puteți abona la varianta paid a newsletterului. Mulțumesc pentru interesul dumneavoastră.

🟣💬 “Cum schimbi o minte?

Alan Alda: Robert Sapolsky și-a petrecut între opt și zece ore pe zi, în fiecare vară, timp de douăzeci și cinci de ani, pe câmpiile Africii, în compania babuinilor. Din această experiență a dobândit o înțelegere extraordinară asupra oamenilor.

Este întotdeauna o bucurie să stau de vorbă cu Robert Sapolsky și am avut această plăcere de câteva ori în cadrul emisiunii Scientific American Frontiers. M-am bucurat foarte mult când a acceptat să discutăm din nou la Clear and Vivid. Am vorbit prin legătură video între studioul nostru din Manhattan și Universitatea Stanford, unde Robert este un profesor foarte apreciat.

— Mă bucur foarte mult că vorbesc cu tine, pentru că ai studiat toată viața ta lucruri care mă fascinează profund. Eu îmi petrec această etapă a vieții încercând să înțeleg comunicarea. Și cred că unul dintre cele mai interesante exemple de comunicare din viața ta este momentul în care erai copil, ai intrat într-un muzeu și ai văzut dioramele africane. Întotdeauna mi s-au părut oarecum triste și încremenite, aproape ca o vitrină de taxidermie. Dar tu ai vrut să trăiești în acele diorame. Este adevărat?

Robert Sapolsky:

— Ei bine, asta îți arată cât de trist și de… împăiat era Brooklyn-ul în acea perioadă, văzut prin ochii unui copil. Cred că nici nu observam pânzele de păianjen și celelalte semne ale trecerii timpului, iar Carl Akeley a fost exploratorul responsabil pentru cea mai mare parte a exponatelor împăiate din Sala Africii a Muzeului de Istorie Naturală.

Alan Alda:

— Da, astăzi par puțin demodate. Dar, într-un fel, ți-au aprins imaginația și parcă din acel moment ți-ai dedicat întreaga viață acestui vis. Câți ani aveai când ai devenit fascinat de aceste animale?

Robert Sapolsky:

— Cred că aveam aproximativ opt ani când am hotărât că vreau să devin primatolog. A fost o tranziție firească de la obsesia copilăriei de tipul: „Câți Tyrannosaurus Rex ar fi necesari ca să doboare un Brontosaurus?” la fascinația pentru primate.

Alan Alda:

— Și când ai ajuns, în sfârșit, în Africa? Nu în dioramă, ci în Africa adevărată.

Robert Sapolsky:

— În realitate, la doar o săptămână după ce am terminat facultatea. Aveam douăzeci de ani. Am plecat în Kenya și am început să studiez babuinii.

Alan Alda:

— Și ai învățat despre oameni la fel de mult pe cât ai învățat despre babuini?

Robert Sapolsky:

— Bănuiesc că da. Cu siguranță, în primii mei ani ca profesor universitar, observațiile făcute asupra babuinilor m-au ajutat enorm în ședințele de facultate, când încercam să înțeleg demonstrațiile de dominanță și ierarhiile dintre colegi. Dar, într-o măsură mult mai profundă, realizezi cât de mult ne aflăm pe același continuum cu toate celelalte primate. Noi facem unele lucruri cu adevărat extraordinare. Dar, în cea mai mare parte, facem aceste lucruri extraordinare folosind același plan de bază pe care îl împărtășim cu toate celelalte primate.

🟣 Alan Alda:

De ce trebuie să mergem atât de departe în trecut pentru a înțelege un comportament?

Robert Sapolsky:

— Trebuie să luăm în calcul plasticitatea neuronală: cum au modificat experiențele din lunile anterioare acei neuroni? Apoi ne întorcem la adolescență, la copilărie și chiar la viața fetală, care influențează într-o măsură uriașă ce fel de creier vei avea ca adult și, implicit, dacă vei ajunge să faci acel lucru extraordinar de frumos sau acel lucru cumplit.

Apoi trebuie să mergi și mai înapoi, către gene și către cultură, pentru că felul în care ai fost crescut, încă din primele clipe după naștere, reflectă cultura pe care au construit-o strămoșii tăi cu sute de ani înainte, iar acele culturi au fost modelate de ecosistemele în care au trăit. Iar la capătul acestui lanț se află evoluția însăși: de ce am devenit acest tip de specie și nu altul.

Alan Alda:

— Dacă sunt atât de mulți factori implicați înainte să poți înțelege originea unui comportament, cum îi poți pune vreodată cap la cap? Par atât de multe ramificații…

Robert Sapolsky:

— Concluzia superficială este: „Suntem complicați.” Dar asta nu ne ajută prea mult. Din ce în ce mai mult sunt convins că adevărata concluzie este alta. Trebuie să fii extrem de prudent înainte să crezi că ai înțeles de ce a făcut cineva un anumit lucru. Mai ales dacă urmează să îl judeci sever. Este ca și cum ai încerca să înțelegi sfârșitul unui film după ce ai văzut doar ultimele treizeci de secunde. Îți scapă toate influențele care au dus până acolo.

Alan Alda:

-Ai spus cândva ceva care mi s-a părut atât de important încât mi l-am notat imediat. Ai spus că nu poți convinge pe cineva să renunțe la o convingere folosind logica dacă nu a ajuns la acea convingere prin logică. Dacă poziția lui este susținută în primul rând de o reacție emoțională, nu vei reuși să o schimbi prea mult cu argumente raționale.

Robert Sapolsky:

-Exact. Pentru că trebuie să te adresezi cauzei. Să presupunem că cineva are o anumită poziție, o anumită opinie. Tu ești profund în dezacord cu ea. Persoana respectivă simte foarte intens ceva legat de economie sau de politicile sociale, iar convingerile ei sunt complet opuse ale tale. Întrebarea nu este: „Cum poate să creadă așa ceva?” întrebarea importantă este: „Ce împrejurări au adus-o în acel punct?” Iar acele împrejurări au mult mai mult de-a face cu emoțiile decât cu procesele cognitive. Există predictori extrem de puternici ai orientărilor politice privind problemele sociale:

• cât de predispus este cineva la anxietate;

• cât de tare îl deranjează să aibă mâinile murdare;

• cât de inconfortabil se simte dacă se așază pe un scaun pe care tocmai a stat altcineva și care este încă puțin cald și umed;

• dacă ambiguitatea îi provoacă anxietate sau, dimpotrivă, îl entuziasmează.

S-a dovedit că toate acestea sunt predictori surprinzător de importanți pentru probabilitatea ca o persoană să aibă orientări sociale mai progresiste sau mai conservatoare.

🔹Alan Alda:

-Îmi aduc aminte de un studiu în care oamenii erau expuși unui miros neplăcut. Iar pentru următoarele câteva minute răspundeau mai conservator la întrebările despre probleme sociale. Cum funcționează asta?

Robert Sapolsky:

-Este un studiu minunat realizat de psihologi de la Yale, printre care Paul Bloom. Participanții completau un chestionar despre atitudinile lor politice, sociale, economice și geopolitice. Dacă se aflau într-o încăpere în care mirosea puternic a gunoi — și, apropo, există recipiente comerciale special create pentru a reproduce mirosul de gunoi…

Alan Alda (râzând):

-Pentru curățenia casei…

Robert Sapolsky:

-Exact. Ba chiar există și mirosuri corporale și mai respingătoare decât acestea. Rezultatul era că, dacă pui o persoană într-o cameră cu un miros foarte neplăcut, ea tinde să adopte, pentru o vreme, poziții mai conservatoare în privința unor teme sociale. Interesant este că acest efect nu apare în cazul opiniilor despre economie sau geopolitică.

-Alan Alda:

De ce? Care este explicația?

Robert Sapolsky:

-Există o explicație neurobiologică extraordinară. Este vorba despre o regiune cerebrală numită cortexul insular. La mamifere, cortexul insular este responsabil să detecteze dacă tocmai ai mușcat dintr-un aliment alterat, toxic sau rânced. El declanșează reflexele de protecție:

• scuipi;

• ai senzație de greață;

• poate vomiți;

• îți schimonosești fața.

Toate acestea fac parte din mecanismul prin care organismul se protejează de alimentele alterate. La oameni însă, aceeași regiune cerebrală are încă o funcție. Dacă pui pe cineva într-un scanner cerebral și îi ceri doar să se gândească la ceva dezgustător — de exemplu la faptul că ar mânca gândaci — cortexul insular se activează.

Alan Alda:

-Doamne, doar când ai spus asta parcă am votat deja cu Ginghis Han!

Robert Sapolsky (râzând):

-Exact. Tot experimentul acesta a fost făcut doar pe tine, Alan.

🔹Alan Alda:

- Dar care este legătura dintre mirosul respingător și faptul că oamenii devin mai conservatori? Nu înțeleg.

Robert Sapolsky:

- Pentru că aceasta este una dintre cele mai uimitoare proprietăți ale cortexului insular. El nu răspunde doar la gusturi și mirosuri dezgustătoare. Se activează și atunci când cineva îți descrie o faptă profund imorală. Naziștii au făcut asta. Supremaciștii albi au făcut asta. Așa s-au produs numeroase masacre. Este ceva sfâșietor. La oameni, cortexul insular procesează și dezgustul moral. Dacă privești activitatea unui singur neuron din această regiune, nu poți spune dacă persoana tocmai a gustat un aliment alterat sau dacă doar contemplă o faptă moralmente revoltătoare.

Alan Alda:

- Totuși nu înțeleg. Poți avea o orientare liberală și să fii dezgustat de anumite lucruri. Cum apare trecerea spre o orientare mai conservatoare?

Robert Sapolsky:

- Întrebarea este foarte bună. Ceea ce observăm este că asociem dezgustul fizic cu dezgustul moral. De aceea evenimentele suficient de tulburătoare ne provoacă greață, ne întorc stomacul pe dos și ne fac să simțim că vom vomita. În ceea ce privește orientările politice, studiile arată că, în medie, persoanele cu orientări sociale conservatoare au un prag mai scăzut pentru dezgustul visceral decât persoanele cu orientări progresiste. Există chiar studii care au comparat numărul produselor de curățenie din locuințele persoanelor cu orientări progresiste și conservatoare și au găsit diferențe. Ideea nu este că unul dintre grupuri este „mai bun”. Ci că, dacă ești foarte predispus să resimți dezgust în fața multor lucruri, ai o probabilitate mai mare să privești comportamentele diferite ale altor oameni nu ca pe ceva neutru sau interesant, ci ca pe ceva profund greșit și respingător.

🟣 💬Alan Alda:

- Trebuie să fi dezvoltat deja un anumit nivel de empatie pentru a simți durerea atunci când degetul altcuiva este înțepat? Sau acesta este unul dintre elementele de bază din care se dezvoltă empatia?

Robert Sapolsky:

- Cred că acesta este unul dintre lucrurile care apar în mod natural. Dacă nu apare deloc, atunci ești pe drumul către sociopatie. Există niște repere tipice în dezvoltarea copiilor. Primul moment în care devin tulburați de durerea altcuiva. Primul moment în care poți demonstra că ritmul lor cardiac crește. Primul moment în care renunță la un fursec pentru a-l împărți cu altcineva, pentru că cealaltă persoană, în mod nedrept, nu are unul. Momentul în care copiii încep să dezvolte primele forme de gândire egalitară. Lucruri de acest fel.

Și, bineînțeles, toate acestea ajung să fie incredibil de importante pentru a explica o parte din istoria noastră ca specie. Și anume faptul că nu toată lumea este înregistrată în creierul nostru în aceeași măsură și că durerea tuturor nu contează în aceeași măsură pentru noi. Iar dezvoltarea este, în foarte mare măsură, un proces de învățare care are loc în contextul familiei tale, al culturii tale, al temperamentului tău particular și al limitelor pe care le stabilești cu privire la cine este „noi” și cine este „ei”, la a cui durere contează pentru tine.

Alan Alda:

- De ce unii dintre noi au dificultăți în a fi empatici? Trebuie să spun că sunt curios în legătură cu asta. Am observat că, cu cât sunt mai empatic, cu atât ceilalți oameni mi se par mai puțin enervanți. Așadar, pentru mine este util să fiu mai empatic.

Ba chiar am dezvoltat exerciții prin care încerc să mă ajut să fiu mai empatic. Dar dacă nu le fac o vreme, încep să pierd această capacitate de a observa ce simte cealaltă persoană sau ce este important pentru ea. Și mă întreb de ce o pierd. Crezi că stresul are un rol în asta? Știu că stresul este un subiect foarte important pentru tine.

🔹Robert Sapolsky:

- A existat un grup extraordinar la Universitatea McGill, Jeffrey Mogil și colegii lui au demonstrat primele rudimente ale empatiei la șobolanii de laborator și o parte dintre mecanismele ei și la oameni. Au un model experimental foarte interesant și observi ceva remarcabil, ceva care pare foarte familiar. Un șobolan poate manifesta empatie și poate răspunde fiziologic cu suferință la durerea altui șobolan, exact în același fel în care noi, oamenii, putem răspunde la durerea altui om. Dar depinde cine este acel șobolan. Dacă este un șobolan pe care îl cunoaște, un coleg de cușcă, dacă este un șobolan care aparține genetic aceleiași tulpini ca el, atunci apare acest răspuns empatic.

Dacă este un șobolan străin, atunci nu apare acest răspuns. Cu alte cuvinte, chiar și pentru un șobolan, durerea tuturor nu este egală. Așa că ceea ce am ajuns să facem — acesta a fost un proiect de colaborare pe care l-am avut cu acel grup — a fost să presupunem că poate acest lucru are legătură cu ceea ce îți fac străinii atunci când ești un animal social: te fac să te simți puțin stresat.

Iar atunci secreți această clasă de hormoni ai stresului numită glucocorticoizi. La oameni, varianta acestora este cortizolul. Și există numeroase motive să credem că lucrurile funcționează în felul acesta. Ceea ce am făcut a fost să luăm un grup de șobolani aflați în aceste condiții și să le administrăm un medicament care blochează, pentru o perioadă, eliberarea glucocorticoizilor. Și, dintr-odată, ei devin mai empatici față de șobolanii străini care suferă.

Alan Alda:

- Față de șobolani străini?

Robert Sapolsky:

- Da. Și, partea cea mai frumoasă este că, în cadrul acestui studiu, iei voluntari din primul an de facultate și îi pui într-o situație în care observi un răspuns empatic mai puternic față de persoane cu care au interacționat într-un mod plăcut timp de treizeci de minute înainte de test, comparativ cu răspunsul față de un străin. Apoi faci același lucru. Le administrezi același medicament și blochezi eliberarea glucocorticoizilor. Și observi mai multă empatie față de străini decât ai fi observat în mod normal.

Cu alte cuvinte, o parte din îngustarea empatiei noastre în situații înfricoșătoare și în situații noi este produsă de hormonii stresului, care acționează în creier pentru a restrânge atenția noastră asupra întrebării: „A cui durere contează?” și „Cine este unul dintre ai noștri?”

Alan Alda:

- Presupun că o creștere a empatiei te-ar putea ajuta să reduci distanța dintre cei pe care îi consideri „noi” și cei pe care îi consideri „ei”. Dar mi se pare că există o problemă. Empatia nu este același lucru cu a face ceva în privința sentimentului pe care îl ai. Vorbește-mi despre această diferență, așa cum o vezi tu.

Robert Sapolsky:

- Este un lucru incredibil de important. Gradul tău de empatie, adică măsura în care simți durerea altcuiva, nu este un predictor foarte bun pentru cine va ieși efectiv în față și va face ceva plin de compasiune, dificil și curajos. Între cele două există o prăpastie uriașă.

Alan Alda:

- Iar oameni precum Paul Bloom au explicat extraordinar de bine acest contrast. Empatia nu poate fi o virtute în sine. Paul Bloom și cu mine am avut o conversație minunată în acest podcast și a fost o adevărată plăcere să discut cu el despre empatie, pentru că el a scris cartea „Against Empathy”. A primit foarte multe critici pentru ea. Dar asta pentru că oamenii confundă simplul fapt de a simți durerea altcuiva cu ceea ce este suficient. În realitate, dacă simți durerea altcuiva atât de intens încât îți crește tensiunea arterială, îți bate inima foarte tare, sistemul nervos simpatic îți provoacă senzația aceea de nod în stomac și de greață… toate acestea nu prezic că vei fi persoana care va ieși din mulțime și va face acel lucru curajos, acea intervenție plină de compasiune. Dimpotrivă. Este echivalentul epuizării.

🐢🐢Robert Sapolsky:

- Exact. Și, dacă traduci acest lucru în termeni fiziologici, poți împărți oamenii în două categorii atunci când văd durerea altcuiva. Sunt cei cărora începe să le bată inima foarte repede. Și sunt cei cărora nu. Cei cărora le bate inima foarte tare sunt cei care simt durerea atât de intens încât principala lor preocupare devine propria lor durere provocată de ceea ce văd. Se întorc spre ei înșiși. Și nu acționează cu compasiune. La un nivel mai degrabă cognitiv-comportamental, dacă principalul tău gând atunci când vezi durerea altcuiva este: „Doamne, trebuie să fie îngrozitor pentru persoana aceea.” acesta este un predictor al unui act de compasiune.

Pe de altă parte, dacă stai și îți spui: „Doamne, ce îngrozitor ar fi dacă asta mi s-ar întâmpla mie.”acesta este predictorul persoanei care spune: „Este mult prea tulburător. O să schimb canalul.”

Alan Alda:

- Este o idee foarte interesantă. A fost testată? Adică, dacă îi faci pe oameni să se gândească mai degrabă la ceea ce simte cealaltă persoană decât la ceea ce ar simți ei înșiși, îi faci mai predispuși să acționeze?

Robert Sapolsky:

- Da. Absolut. Există foarte multe studii de acest fel. Și ceea ce este fascinant este că, dacă privești oamenii care fac, în mod repetat, acte extraordinare de altruism — oameni care își riscă viața pentru alții, care ascund refugiați în timpul războaielor, care salvează necunoscuți — observi un tipar foarte diferit de reacție. Nu sunt oameni care sunt copleșiți emoțional. Nu sunt oameni care se prăbușesc din cauza suferinței celuilalt. În schimb, sunt oameni care rămân suficient de calmi încât să poată acționa. Compasiunea nu înseamnă să fii distrus de durerea altuia. Compasiunea înseamnă să fii suficient de prezent încât să poți face ceva pentru acea persoană.

Alan Alda:

- Asta este foarte interesant. Pentru că pare aproape opusul a ceea ce cred majoritatea oamenilor despre empatie.

Robert Sapolsky:

- Da. Și aici apare una dintre marile confuzii. Dacă ești atât de copleșit de emoțiile tale încât tot ceea ce simți este propria ta suferință provocată de ceea ce vezi, nu mai rămâne suficient spațiu pentru persoana care are nevoie de ajutor. În acel moment, persoana care suferă ai devenit tu. Iar atenția se mută asupra propriei tale stări.

Alan Alda:

- Asta explică de ce unii oameni întorc privirea.

Robert Sapolsky:

- Exact. Ei nu sunt neapărat lipsiți de empatie. Uneori sunt prea copleșiți de propria reacție emoțională. Un alt lucru extraordinar este că oamenii care fac constant gesturi de compasiune tind să prezinte un profil fiziologic diferit. Au o activare mai redusă a sistemului nervos simpatic. Nu intră imediat în reacția aceea de alarmă. În schimb, sunt suficient de liniștiți încât să poată gândi limpede și să acționeze.

🔹Alan Alda:

- Asta înseamnă că oamenii cei mai compasionali sunt și cei mai calmi?

Robert Sapolsky:

- În foarte multe situații, da. Nu pentru că le pasă mai puțin. Ci pentru că reacția lor nu este centrată pe propria persoană. Ei nu se gândesc: „Cum m-aș simți eu?” Ei se gândesc: „De ce are nevoie persoana aceea?” Aceasta este o diferență enormă.

Alan Alda:

- Îmi place foarte mult această distincție.

Robert Sapolsky:

- Și mie. Pentru că schimbă complet modul în care definim compasiunea. Nu este vorba despre a simți mai intens. Este vorba despre a fi mai util.

🟣💬 Alan Alda:

- Asta este o idee foarte interesantă. Și, într-un fel, mă aduce la ceva ce ai spus mai devreme. Ai vorbit despre reacțiile noastre viscerale, despre acele senzații instinctive din stomac. Se pare că ele joacă un rol uriaș în felul în care luăm decizii.

🐢Robert Sapolsky:

- Da. Și exact aici devine totul cu adevărat interesant. Pentru că aceste reacții viscerale sunt cele care ne duc înapoi la ideea că nu poți scoate pe cineva dintr-o poziție folosind argumente logice, dacă persoana respectivă nu a ajuns acolo prin logică. Foarte multe dintre convingerile noastre sunt construite pe reacții instinctive. Iar reacțiile acestea instinctive sunt alcătuite din foarte multe lucruri mici. Din experiențe, asocieri, din tot felul de detalii care, luate separat, par lipsite de importanță.

De exemplu: eu locuiesc în San Francisco. Și San Francisco este plin de oameni fără adăpost. În prezent, mulți dintre oamenii fără adăpost sunt persoane care au un loc de muncă. Muncesc. Dar nu își mai permit să plătească chiria. Prețurile locuințelor au crescut atât de mult încât nu mai pot ține pasul.

Și mergi pe stradă. Vezi foarte mulți oameni fără adăpost. Iar prima reacție este: „Doamne… ce se întâmplă aici?” Și toate acele reacții viscerale. Toate acele reacții foarte dure. Ca niște țepi de arici care se ridică. Toate sunt activate.

Dar imaginează-ți că ai ști despre unul dintre oamenii aceia că…în liceu a avut rolul principal într-o piesă de teatru. Sau că…la un moment dat, un grup de oameni i-au cântat „La mulți ani”. Sau că…într-o dimineață de Crăciun a desfăcut cadouri și era atât de fericit încât aproape că nu-și încăpea în piele. Sau că…la opt ani era un copil care se simțea atât de în siguranță în lume încât nici măcar nu își putea imagina că viața lui va ajunge vreodată astfel.

Și apoi…ceva a mers îngrozitor de prost. Sau toate lucrurile rele s-au adunat. Au apărut drogurile. Au apărut alte probleme. Și, în cele din urmă, a ajuns pe stradă. Sau oricare ar fi fost drumul.

Dacă ai putea vedea în fiecare om fără adăpost copilul care sufla cândva în lumânările de pe tortul aniversar…Copilul care era atât de fericit. Copilul care se simțea atât de în siguranță în lum…încât nici nu putea concepe altă viață. Dacă ai putea vedea și asta…ar fi transformator.

Alan Alda:

- Este foarte reconfortant să te aud spunând asta. M-ai emoționat. A fost foarte frumos. Din păcate, trebuie să încheiem conversația acum. Dar, înainte de asta, avem întotdeauna șapte întrebări rapide. Sper că ești dispus să răspunzi la ele. Promit că nu doare. 

☕️ 🍵Întrebarea 1 - Care este cel mai dificil lucru pe care ai încercat vreodată să-l explici cuiva?

🎙️⏳Robert Sapolsky:

- De ce nu există liber arbitru. Și, prin urmare, de ce nu poți judeca, în mod autentic, acțiunile altei persoane.

Alan Alda:

- Cred că mi-ai explicat asta și mie, într-una dintre conversațiile noastre.

Robert Sapolsky:

- Acum explic asta tuturor.

🧨Întrebarea 2 - Cum procedezi atunci când cineva este prea curios și îți pune întrebări prea personale?

Robert Sapolsky:

- Cred că, într-un mod pasiv-agresiv, inventez o poveste complet falsă despre mine

Alan Alda:

- Serios? Chiar faci asta?

Robert Sapolsky:

- Probabil. Nu sunt sigur. Poate le spun că sunt ultima Anastasia Romanov. Sau ceva asemănător.

🗝️Întrebarea 3 - Cum îi spui cuiva că informațiile pe care le are sunt greșite?

Robert Sapolsky:

- Mai întâi încerc să înțeleg de ce acele informații sunt atât de importante pentru persoana respectivă. Și apoi încep conversația de acolo.

Alan Alda:

- Îmi place răspunsul acesta. Acum urmează una dintre întrebările noastre preferate: Care este cea mai ciudată întrebare pe care ți-a pus-o cineva?

💡Robert Sapolsky:

- Țineam o conferință despre babuini. Vorbeam despre comportamentul lor social. Vorbeam despre hormoni. La sfârșit, cineva a ridicat mâna și a spus: „Nu vi se pare puțin ciudat că ați petrecut zeci de ani studiind comportamentul social al babuinilor în timp ce locuiați singur într-un cort?” Și… da. Întrebarea aceea chiar m-a făcut să mă opresc și să mă gândesc.

🧲Întrebarea 4 - Cum faci să oprești un om care vorbește compulsiv?

Robert Sapolsky:

- Nu știu. Poate îl îmbrățișezi și îi spui: „Totul va fi bine.” Probabil că nu va funcționa. Dar măcar îi întrerupe fluxul gândurilor.

🧲Întrebarea 5 - Cum începi o conversație adevărată cu un necunoscut, la o cină?

Robert Sapolsky:

- Îl întreb: „Care este lucrul care te entuziasmează cel mai mult în perioada aceasta?”

Alan Alda:

- Și eu fac aproape același lucru. Îi întreb care este pasiunea lor.

Robert Sapolsky:

- Exact. Pentru că oamenii cu adevărat interesanți sunt aproape întotdeauna obsedați de ceva. De ceva la care tu nu te-ai fi gândit niciodată. Poate gecko. Poate monede vikinge. Poate sezonul din 1943 al echipei Cleveland Indians. Nu contează. Important este că îi vezi luminându-se la față atunci când încep să vorbească despre acel lucru.

🩵Întrebarea 6 - Ce îți inspiră încredere?

Robert Sapolsky:

- Încredere în mine? Sau în omenire?

Alan Alda:

- Poți răspunde cum dorești.

Robert Sapolsky:

- Cred că, într-o zi, voi descoperi cum este să ai încredere în tine însuți. Până atunci… continui să-mi fac griji pentru omenire.

Alan Alda:

- Totuși, ai încredere în omenire?

Robert Sapolsky:

- Da. Și asta este surprinzător. Pentru că merge împotriva fiecărei fibre a personalității mele. Sunt, prin natura mea, un pesimist autentic. Dar…dacă te uiți la ceea ce învățăm despre noi înșine…și compari lumea de astăzi cu lumea de acum două sute sau trei sute de ani…și te gândești la câți oameni sunt considerați astăzi demni de respect și de protecție, deși în trecut nici măcar nu erau considerați pe deplin oameni…atunci cred că există motive să ai speranță. Chiar dacă, între timp, nivelul oceanelor continuă să crească și apa se apropie de noi.

Alan Alda:

- În ciuda tuturor avertismentelor tale, m-ai făcut să mă simt mai încrezător în viitorul omenirii. Îți sunt foarte recunoscător. Îți mulțumesc pentru încă o conversație extraordinară.

Robert Sapolsky:

- Întotdeauna este o plăcere. Mulțumesc.”

✳️Podcastul pentru cine dorește să-l asculte, îl găsiți în primul comentariu.

Articolul vorbește despre cum încercarea de a proteja copilul prin excluderea lui din ritualurile de rămas-bun pornește, de cele mai multe ori, din anxietatea adultului, și nu e despre nevoile copilului. Adultului îi este greu să-și imagineze copilul confruntându-se cu moartea și preferă să evite situația. Problema este că această evitare îl privează pe copil de posibilitatea de a înțelege ce s-a întâmplat și de a integra pierderea.

🟣 Ideea centrală este una pe care și eu o consider foarte importantă: întrebarea nu este dacă un copil ar trebui sau nu să participe la un funeraliu, ci cum îl pregătim și cum îl însoțim.

Un copil își construiește reprezentarea despre moarte și despre doliu privind adulții din jur. Dacă vede că moartea este un subiect despre care nu se vorbește, că este ascunsă și că este exclus din tot ceea ce se întâmplă, poate învăța că emoțiile puternice trebuie evitate sau că nu are voie să participe la suferința familiei. Dacă, dimpotrivă, este inclus într-un mod potrivit vârstei sale, învață că durerea poate fi împărtășită și că oamenii pot rămâne conectați chiar și atunci când suferă.

🔹Mai este un aspect pe care literatura îl subliniază frecvent: copiii tolerează adevărul mai bine decât incertitudinea. Ei completează golurile de informație cu imaginația, iar aceasta poate fi mult mai înfricoșătoare decât realitatea. De aceea sunt preferabile explicațiile simple și concrete: „Bunicul a murit. Corpul lui nu mai funcționează. Oamenii vor plânge pentru că îl iubesc și îi este dor de el.”

Mi se pare foarte valoroasă și ideea din articol că participarea nu trebuie impusă. Autonomia este importantă. Un copil poate spune că vrea să participe doar la ceremonie, dar nu și la coborârea sicriului. Altul poate dori să stea doar zece minute. Aceste alegeri trebuie respectate. Scopul nu este participarea cu orice preț, ci oferirea posibilității de a spune rămas-bun într-un mod pe care copilul îl poate tolera.

🔹Aș adăuga însă o recomandare practică, foarte importantă, care apare și în ghidurile internaționale, copilul ar trebui să aibă un „adult de siguranță” dedicat exclusiv lui. Nu părintele aflat în centrul durerii, dacă acesta este copleșit, ci cineva care să-i explice ce vede, să-i răspundă la întrebări, să poată ieși cu el dacă are nevoie și să observe dacă devine suprastimulat sau speriat. Acest detaliu face adesea diferența dintre o experiență care ajută și una care poate deveni copleșitoare.

💬 În final, cred că mesajul cel mai important este acesta: copiii nu au nevoie să fie protejați de adevăr, ci de singurătatea în fața adevărului. Diferența este enormă. Adevărul spus cu blândețe, însoțit de un adult disponibil emoțional, este aproape întotdeauna mai puțin traumatizant decât tăcerea, misterul și excluderea dintr-un moment care schimbă viața întregii familii.

🟣 Pe scurt, autorii susțin următoarele:

📍Ritualurile îi ajută și pe copii. Înmormântările și celelalte ritualuri transformă un eveniment haotic într-o experiență care capătă sens. Ele fac moartea reală și îi ajută pe copii să înceapă procesul de integrare a pierderii. Excluderea lor, din dorința de a-i proteja, poate genera mai multă confuzie decât protecție.

📍Copilul trebuie pregătit înainte. Este important să i se explice, într-un limbaj adaptat vârstei, ce va vedea: că vor exista oameni care plâng, că persoana decedată nu se mai mișcă și nu mai vorbește, că vor exista momente de liniște. Anticiparea reduce anxietatea și îi oferă copilului un sentiment de control.

📍Participarea trebuie să fie o opțiune, nu o obligație. Unii copii vor să intre doar câteva minute, alții vor să iasă și să revină, iar alții preferă să nu se apropie de sicriu. Respectarea acestor alegeri este esențială.

📍 Copilul are nevoie de un adult disponibil emoțional. Nu este suficient ca cineva să îl supravegheze. Are nevoie de o persoană care să îi răspundă la întrebări, să îi explice ce se întâmplă și să poată ieși cu el dacă se simte copleșit. Ideal, acel adult este cineva care, deși este și el în doliu, își poate păstra disponibilitatea emoțională.

📍Ritualurile pot fi personalizate. Copiii pot desena un desen, pot scrie o scrisoare, pot pune o floare, pot aprinde o lumânare sau pot spune câteva cuvinte de rămas-bun. Aceste gesturi îi ajută să fie participanți activi, nu doar spectatori ai durerii adulților.

📍Doliul nu se termină la înmormântare. Autorii subliniază importanța ritualurilor ulterioare: aniversări, fotografii, amintiri, vizitarea unui loc semnificativ sau alte momente de comemorare. Copiii reiau procesarea pierderii pe măsură ce cresc și înțeleg moartea diferit la 5, 10 sau 15 ani.

Un lucru pe care îl apreciez foarte mult la articol este că demontează unul dintre cele mai persistente mituri, anume că a proteja un copil nu înseamnă să-l țINEM departe de adevăr. De multe ori, lipsa informațiilor îi face pe copii să își construiască explicații proprii, uneori mai înspăimântătoare decât realitatea. Explicațiile clare, sincere și adaptate vârstei sunt mai protectoare decât tăcerea.

🐢 Copiii au nevoie de predictibilitate, de adevăr și de un adult care să îi ajute să dea sens experienței, și nu de evitarea completă a contactului cu moartea.

👉🏻în primul comentariu articolul original.

🔹Omul este singura ființă care știe că va muri și că moartea e inevitabilă. Această conștientizare produce o anxietate existențială permanentă, ca un sunet de fond ce ne însoțește întreaga viață, iar mare parte din comportamentele noastre reprezintă încercări de a gestiona această anxietate. Acest fenomen a fost studiat sub numele „Terror Management Theory”, de psihologii Greenberg, Solomon și Pyszczynski, care afirmă că, atunci când gândul la moarte devine activ, crește nevoia de statut și dorința de acumulare, astfel încât,banii, posesiunile, realizările devin proteze psihologice ce ne apără de vulnerabilitatea simțită.

Adunăm resurse și pentru că ne oferă iluzia controlului asupra haosului, și parțial așa și este, pentru căne simțim mai puțin expuși neputinței, însă merită subliniată observația că unii oameni consideră că acumulează doar din responsabilitate, pe când în realitate poate fi vorba deanxietatea existențială, ca mecanism de apărare psihologică.Dacă nu putem opri moartea măcar să avem iluzia că avem control asupra incertitudinii. De aceea, în numeroase experimente de tip mortality salience (activarea gândului la moarte), cercetătorii au observat că oamenii tind să acorde mai multă importanță banilor, să devină mai materialiști, să fie mai preocupați de statut, să caute mai mult control, dar și să-și apere mult mai agresiv propriile valori și grupuri.

Lucru care are rădăcini în copilăria noastră, deoarece atunci când am fost mici și ne-am simțit vulnerabili și neprotejați ne-am format credințe pe care le purtăm cu noi în bagajul psihologic prezent. Deși la vârstă adultă ajungem să avem resurse care devin o proteză emoțională ce ne oferă siguranță, identitate, și pare dovada că nu ne vom mai întoarce niciodată în locul din care am plecat, totuși rănile avute rămân, uneori sub forma zgărceniei. Ce merită iar observat și reflectat este că sunt unii oameni care când nu aveau, împărtășeau cu ușurință, dar când au început să aibă mai mult încep să acumuleze obsesiv, iar o explicație ar fi faptul că,deseori, înaintarea în vârstă vine cu creșterea angoasei existențiale.

🟣 Ieșind puțin din explicațiile psihologice și mergând să înțelegem și din perspectiva explicațiilor ce vin din neuroștiințe, înțelegem că, oamenii diferă enorm în sensibilitatea sistemelor cerebrale asociate recompensei și a conexiunii sociale. Generozitatea activează striatul ventral și cortexul prefrontal medial care sunt circuitele afilierii și recompensei, ceea ce arată că pentru unii oameni a oferi produce plăcere autentică, însă la alții se activează zone responsabile cu durerea și pierderea. Adică nu este o chestiune care ține doar de caracter, ci ține și de structura neurologicăformată de experiența de viață.

Tomasz Zaleskiewicz este un psiholog social și economic polonez foarte cunoscut pentru cercetările sale despre psihologia banilor, risc, luarea deciziilor și relația dintre bani, moralitate și fericire. Unul dintre studiile cele mai cunoscute ale echipei sale este despre relația dintre bani și frica de moarte. Ei au observat că atunci când oamenilor li se activează gândul la propria mortalitate, valoarea psihologică a banilor crește. Cu alte cuvinte, banii devin un fel de „tampon existențial” împotriva anxietății generate de conștientizarea morții. Atunci când banii devin principalul regulator emoțional, apare paradoxul cu cât ai mai mult, cu atât simți că ai nevoie de mai mult pentru a te simți în siguranță, iar din această perspectivă găsim o justificare pertinentă asupra zgârceniei, pe care nu mai vedem doar ca lipsă a generozității, ci ca expresie a anxietății și o iluzie că dacă păstrăm suficient, vom fi feriți de pierderi.

🔹Un alt aspect interesant e că succesul nu schimbă oamenii ci îi dezvăluie. Când nu ai bani ești obligat să fii conectat la ceilalți, ai nevoie de comunitate, de ajutor, de relații. Când ai suficient, multe dintre aceste dependențe dispar, iar aici începe să se vadă structura profundă, caracterul oamenilor deoarece banii nu ne transformă ci amplifică trăsăturile de caracter și anxietatea. Dacă în interior există generozitate, aceasta crește, însă dacă există egocentrism, de-asemenea și acesta crește. În cercetări mai recente, Zaleskiewicz și colaboratorii au arătat că activarea unei „mentalități de piață” îi face pe oameni să gândească mai mult în termeni de cost-beneficiu și proporționalitate și mai puțin în termeni de grijă, compasiune și relație umană.

Având aceste explicații ale acestui bagaj psihologic care se întrepătrund precum verigile unui lanț, ne putem explica următoarea verigă - self-serving bias -adică, persoana ajunge să creadă că tot ceea ce are este exclusiv rezultatul meritelor proprii, uită contextul, norocul avut al oamenilor care au ajutat-o. Succesul se datorează doar acesteia integral, iar dificultățile pe care alții le întâmpină sunt defectele lor, ceea ce duce la dispariția compasiunii și face loc apariției judecății.

Una dintre marile provocări ale maturității psihologicedespre care psihiatrul Paul Conti vorbește este conflictul dintre generativitate și stagnare. Generativitatea înseamnă să transmiți, să contribui, să investești în oameni, să lași ceva în urmă care să conteze. Stagnarea înseamnă retragere psihologică, centrare pe sine, defensivitate. Apropierea de finalul vieții nu produce automat generozitate, din contrăamplifică structura existentă. Dacă ne-am construit sensul prin relații și contribuție, devenim mai generativi, în schimb dacă ne-am construit siguranța prin control și posesie devenim mai rigizi.

💬 Cred că unul dintre cele mai de preț bagaje care merită luat cu noi este generozitatea autentică care face parte din identitatea noastră și nu este o funcție a resurselor. Suntoameni care se simt bogați atunci când împart, spre deosebire de cei care se simt bogați atunci când acumulează. Plăcerea de a dărui, de a ajuta, de a fi de folos, de a face cadouri ține de bagajul emoțional și are semnificație că ne pasă și că ne-am gândit intenționat la cel căruia îi oferim.

De aceea două obiecte identice pot avea valori emoționale complet diferite. Un obiect cumpărat special pentru cineva spune: „ai ocupat un loc în mintea mea.", pe când un obiect vechi, de care cineva vrea să scape, poate fi perceput ca: „nu am vrut să investesc în tine." Și doare mesajul transmis în acest fel, dar aduce și multă claritate asupra unde ne aflăm în relație. Aproape toți oamenii profund generoși au o caracteristică comună, anume că, se gândesc la celălalt înainte să se gândească la ei înșiși, iar o carte aleasă cu atenție poate transmite mai multă iubire decât un obiect scump oferit fără implicare.

Generozitatea autentică rămâne una dintre cele mai clare expresii ale libertății interioare. Un om poate avea milioane și să trăiască psihologic în sărăcie. Și poate avea foarte puțin, dar să se simtă suficient de în siguranță încât să împartă cu ceilalți. La sfârșitul vieții nimeni nu pleacă cu ceea ce a strâns. Casele rămân, conturile rămân, premiile rămân, ceea ce rămâne sunt urmele întâlnirilor noastre, sunt oamenii pe care i-am iubit și cei care ne-au iubit, sunt cei cărora le-am fost sprijin și în memoria cărora rămâne cum le-am fost de folos.

Așadar, bagajul pe care îl lăsm în urmă arată luminile și umbrele ce ne-au locuit. Nu cred că ceea ce acumulăm ne aduce mai multă liniște, ci mai degrabă sentimentul că am trăit o viață care a avut sens și că am lăsat ceva valoros în urma noastră ne va aduce împăcarea cu noi înșine. Am întâlnit deseori în practica clinică această gândire a oamenilor aflați în prag de plecare din viață, bucuria de a fi fost de folos, generoși și buni în relații și mi-a fost lecția cea mai profundă pe care am avut șansa să o pot primi devreme în viață astfel încât să-mi reconsider bagajul pe care îl port cu mine.

🦋 Cred că întunericul nu e în moarte ci e această veșnică nemulțumire a insuficienței și îndreptățirii. Focul permanent al dorințelor. Întotdeauna mai mult. Încă puțin. Încă o realizare. Încă un succes. Încă o confirmare. Și apoi vine moartea, această limită pe care nu o putem negocia, care oprește brusc ascensiunea noastră. Dar o ascensiunea spre ce?Pentru că dacă vom facem o simplă scădere și începem să eliminăm, unul câte unul, lucrurile pe care le-am adunat, rămâne întrebarea: ce rămâne atunci când nu mai contează ce avem?

📍P. S.Textul de mai jos este varianta integrală a articolului. O versiune editată și adaptată de Ana Maria Sandu, scriitoare și redactor, la spațiului editorial al revistei Dilema a fost publicată în ediția tipărită și online a revistei.

Sunt mult mai conștientă azi de ideea că „a locui în propriul corp” este un proces activ și că relațiile apropiate sunt parte din această „casă interioară”, nu doar decorul vieții noastre. Atunci când trăim luni sau ani în grabă permanentă, sistemul nervos începe să considere accelerarea drept stare normală, e același fenomen pe care îl întâlnim in traumă, nu mai suportăm liniștea deoarece corpul a învățat că vigilența este mai sigură decât calmul.

De aceea, pentru mulți oameni, odihna produce anxietate, în momentul în care încetează stimularea externă, apar gândurile, emoțiile și conflictele pe care viteza le ține anesteziate. Și acestea devin copleșitoare. Așa ca, devine un mecanism inconștient activarea, să fim în alertă, să fim peste tot, să nu renunțăm, să nu pierdem nicio oportunitate, să fim în mijlocul acțiunii.

🟣 Ziua are tot 24 de ore, și care trec oricum, chiar și atunci când trăim cu frica de a nu pierde ceva conform fenomenului FOMO (Fear of Missing Out), adică teama că pierdem ceva important sau că alții trăiesc experiențe valoroase din care suntem excluși.

Din perspectiva psihologică, însă, FOMO este mai mult decât simpla curiozitate, acesta implică mai multe mecanisme:

📍Comparația socială – tendința de a evalua propria viață prin comparație cu viața celorlalți.

📍Sensibilitatea la recompense – anticiparea că „următorul lucru” ar putea fi mai interesant sau mai valoros decât ceea ce facem acum, mecanism legat de circuitele dopaminergice.

📍Nevoia de apartenență – teama că vom fi exclusi din grup sau că vom pierde oportunități sociale importante.

și

📍Intoleranța la incertitudine – dificultatea de a accepta că nu vom putea participa la toate experiențele și nu putem ști tot ce se întâmplă.

Când atenția este fragmentată între zeci de stimuli, memoria înregistrează superficial experiențele, iar când memoria înregistrează superficial, apare impresia că timpul zboară. În schimb, perioadele în care suntem complet prezenți sunt encodate mult mai bogat și, retrospectiv ne par mai lungi și mai pline de sens.

După cum știm deja sistemul dopaminergic nu e construite pentru satisfacție, ci pentru anticipare. Dopamina nu ne face fericiți, ci ne împinge să căutăm, deoarece posibilitatea recompensei produce cea mai mare activare, și de aceea verificăm constant telefonul, chiar și atunci când știm că, probabil, nu este nimic important. Fiecare notificare reprezintă o loterie neurologică și nu ține de voința noastră, e o vulnerabilitate biologică pe care tehnologia modernă a învățat să o exploateze aproape perfect.

Problema este că organismul nostru nu a fost construit să rămână permanent în stare de mobilizare. Sistemul nervos autonom funcționează prin alternanța activare și recuperare, doar că am ajuns să trecem de la o solicitare la alta fără să mai ieșim complet din această stare de alertă.

Organismul funcționează optim atunci când percepe siguranță. În această stare putem învăța, putem crea, putem iubi și putem coopera. Când sistemul nervos detectează amenințare, chiar și una simbolică, energia se mută dinspre explorare către supraviețuire.

De aceea, prezența nu este doar un concept spiritual, e un mecanism neurocognitiv care schimbă efectiv experiența subiectivă a timpului.

Emoțiile și stările corporale sunt fundamentul deciziilor noastre, nu simple consecințe ale lor. Dacă organismul nostru trăiește permanent în tensiune, întreaga experiență psihologică e rezultatul acesteia. Așadar, să învățăm(reînvățăm) să ne retragem din lume și să contemplăm natura din jur, de la o simplă frunză 🍁 până la marea și cerul fără de sfârșit. Așa arată un act de autoprotecție sănătoasă.

Cred că în multe cazuri nu este vorba despre ipocrizie conștientă și nici despre o minciună deliberată, ci despre o discrepanță între imaginea conștientă pe care persoana o are despre sine și reacțiile automate activate atunci când succesul altcuiva devine relevant pentru propria identitate.

🔹Psihologul Abraham Tesser a descris acest mecanism în celebra teorie a menținerii autoevaluării, în care explica că reacția noastră la succesul unei alte persoane depinde în principal de apropiere, cât de apropiată este persoana de noi, de relevanța domeniului, cât de important este acel domeniu pentru identitatea noastră și de performanța celeilalte persoane, cât de mare este succesul ei comparativ cu al nostru.

Dacă succesul apare într-un domeniu care nu are legătură cu felul în care ne definim, realizarea celuilalt poate deveni chiar o sursă de satisfacție și de mândrie, acest fenomen e descris prin expresia basking in reflected glory – tendința de a ne simți bine prin asocierea cu succesul unei persoane apropiate.

Situația se schimbă însă atunci când reușita apare într-un domeniu care contează pentru propria imagine de sine. Cu cât relația este mai apropiată și cu cât domeniul este mai relevant pentru identitatea persoanei, cu atât crește probabilitatea ca succesul celuilalt să fie trăit, implicit, ca o amenințare la adresa propriei valori.

Cercetările lui Tesser au arătat că, în aceste situații, oamenii tind să recurgă spontan la strategii de protejare a autoevaluării. Uneori diminuează valoarea performanței („nu a fost chiar atât de dificil”), alteori se distanțează de relație, reduc contactul sau devin mai reci. Cu cât stima de sine este mai fragilă și cu cât identitatea personală este mai dependentă de performanță într-un anumit domeniu, cu atât aceste reacții defensive devin mai probabile.

Acolo unde identitatea unei persoane este mai stabilă și mai puțin dependentă de comparațiile sociale, succesul celuilalt este perceput mai rar ca o amenințare. O stimă de sine solidă permite transformarea reușitei altuia într-o sursă autentică de bucurie și inspirație, nu într-un criteriu implicit de evaluare a propriei valori.

Citeam deunăzi într-o carte despre biografia Mayei Angelou în care spunea să fim atenți la acțiunile unui om mai mult decât la cuvintele sale, ceea de m-a dus la întrebarea cum de persoana nu observă ea însăși contradicția? Cum poate spune, cu sinceritate, „mă bucur pentru tine”, fără să realizeze că propriul comportament transmite altceva?

🔹Răspunsul este oferit de modelele contemporane ale procesării duale, adică, evaluarea succesului altcuiva este făcută de creier aproape instantaneu, înainte ca persoana să reflecteze conștient asupra propriei reacții. Creierul estimează instantaneu dacă acel succes este sau nu relevant sau amenințător  pentru propria identitate, ulterior intervine și procesarea conștientă, care organizează experiența în acord cu imaginea pe care persoana o are despre sine.

Dacă cineva se vede ca fiind un om generos și capabil să îi susțină pe ceilalți, această imagine rămâne autentică la nivel conștient, de aceea afirmația „te admir” poate fi sinceră în momentul în care este rostită. Reacția defensivă s-a produs însă anterior și, de cele mai multe ori, nu este accesibilă introspecției, persoana nu minte, pur și simplu nu are acces direct la mecanismul cognitiv care i-a influențat comportamentul.

Atunci când succesul nu poate fi contestat, este schimbată explicația, în loc de „a muncit mult și este foarte competent/ă”, apar explicații precum „a avut noroc”, „a fost contextul favorabil”, „a avut ajutor” sau „oricine ar fi reușit în situația aceea”. Acest tip de reinterpretare folosește o extensie defensivă, foarte apropiată de cele descrise de biasul de autofavorizare (self-serving bias) - tendința de a explica propriile succese prin calități personale și propriile eșecuri prin circumstanțe externe.

În cazul succesului altei persoane, atunci când acesta devine amenințător pentru propria imagine de sine, apare un mecanism asemănător, meritul este deplasat cât mai mult către context, astfel încât diferența dintre sine și celălalt să pară mai mică.

Reacția defensivă apare din apropierea și relevanța domeniului pentru propria identitate, și nu din lipsa afecțiunii. Modelele procesării duale explică de ce persoana nu își percepe contradicția dintre declarații și comportament, imaginea conștientă despre sine și reacțiile automate nu sunt pe deplin conectate, iar mecanismele de atribuire explică forma concretă pe care o ia minimizarea, nu neagă  succesul, ci diminuează semnificația lui.

Privite împreună, aceste explicații descriu un fenomen mult mai puțin paradoxal decât pare la prima vedere. Uneori oamenii îi admiră sincer pe cei din jurul lor și, în același timp, reacționează defensiv atunci când realizările acestora ating un domeniu important pentru propria identitate, deoarece mecanismele prin care ne protejăm imaginea de sine funcționează automat și, de cele mai multe ori, în afara conștiinței.

A putea privi succesul altuia fără să îl transformăm într-o evaluare a propriei valori tine de multă muncă internă făcută conștient și intenționat. Cu cât identitatea noastră devine mai stabilă și mai puțin dependentă de comparațiile sociale, cu atât reușita celuilalt încetează să mai fie o amenințare.

💬 Concluzia - să mergem la terapie, să ne reîntoarcem în procesul terapeutic constant, numai așa vom putea rămâne în contact cu noi, deoarece procesul terapeutic are o valoare care depășește rezolvarea simptomelor, ne oferă șansa de a observa mecanismele automate prin care ne protejăm imaginea de sine, chiar și atunci când ne scapă complet conștiinței. Insa atenție la alegerea terapeutului deoarece unul novice va întări nucleul narcisic doar validând, riscând să consolideze biasuri cognitive, în schimb un terapeut bine pregătit va ști să pună oglinzi, să producă fricțiune cognitivă chiar și când nu le vrem, și va ști să rămână în relație, consolidând sentimentul de siguranță.

In acest articol surprinzător de bun care nu oferă doar „tehnici de comunicare”, ci pleacă  de la ideea fundamentală că demența afectează memoria și limbajul, dar nu șterge nevoia de demnitate, apartenență și conexiune umană.

📍 Câteva idei mi s-au părut deosebit de importante:

1. Nu vorbiți mai tare. Vorbiți mai simplu.

Mulți oameni confundă demența cu surditatea. Problema nu este că persoana nu aude, ci că procesează mai greu informația.

De aceea sunt recomandate:

• propoziții mai scurte;

• o singură idee odată;

• concepte concrete;

• ritm puțin mai lent;

• pauze pentru procesare.

E vorba de un detaliu esențial: să simplificăm  fără să infantilizam.

Există cercetări despre fenomenul numit „elderspeak” – acel mod de a vorbi cu adulții ca și cum ar fi copii („Hai să mergem la nani”, „Ce face bunicuța?”). Deși adesea este bine intenționat, poate fi resimțit ca degradant și amenință sentimentul de identitate al persoanei.

2. Emoția rămâne mult după ce memoria se pierde

Aceasta este probabil una dintre cele mai importante lecții și pentru psihologi, nu doar membrii familiei.

O persoană cu demență poate să uite conversația, dar să păstreze starea emoțională generată de ea. Poate să uite că ai vizitat-o, dar să rămână cu sentimentul că s-a simțit iubită, liniștită, rușinată sau criticată.

De aceea validarea emoțională devine mai importantă decât corectitudinea factuală.

3. Nu transformați  conversația într-un examen de memorie

Una dintre cele mai frecvente greșeli este:

• „Nu-ți amintești?”

• „Ți-am spus deja.”

• „Ți-am explicat de trei ori.”

Pentru persoana cu demență, astfel de intervenții nu cresc memoria, ci cresc rușinea și anxietatea.

În loc de:

• „Nu-ți amintești că am fost ieri la medic?”

putem spune:

• „Ieri am fost împreună la medic și totul a mers bine.”

Nu testați memoria, o completați permanent pentru a le fi de ajutor.

4. Corpul vorbește atunci când cuvintele dispar

Articolul insistă pe utilizarea suporturilor vizuale: fotografii, obiecte, notițe, calendare sau imagini.

Dar literatura despre demență merge și mai departe: expresiile faciale, tonul vocii, postura și atingerea blândă devin adesea mai importante decât conținutul verbal.

Cu alte cuvinte, persoana poate să nu înțeleagă exact ce spui, dar înțelege foarte bine dacă ești iritată, grăbită sau prezentă.

5. Scopul nu mai este performanța cognitivă, ci relația

Aici cred că se află adevărata profunzime a articolului. Mulți aparținători continuă să interacționeze ca și cum obiectivul ar fi recuperarea informației corecte. Dar într-o anumită etapă a bolii, scopul conversației se schimbă. Nu mai este să demonstrăm că persoana știe, să verificăm memoria sau să corectăm erorile, ci să ajutăm să-și reducă  anxietatea, să oferim siguranță și să păstrăm  contactul uman.

Această schimbare este extrem de dificilă pentru familie deoarece presupune un fel de doliu psihologic: renunțarea la persoana care a fost și întâlnirea cu persoana care este acum.

Ca psiholog, cred că ideea cea mai valoroasă este următoarea: în demență nu se pierde doar memoria, se pierde treptat capacitatea de a susține o anumită narațiune despre sine, iar rolul celor apropiați devine acela de a proteja sentimentul de identitate și demnitate atunci când persoana nu mai poate face singură acest lucru.

De fapt, multe dintre recomandările pentru demență seamănă cu principiile atașamentului sigur: prezență calmă, validare emoțională, predictibilitate, blândețe și respect. Chiar când memoria se fragmentează, nevoia de a fi văzut și tratat ca o persoană rămâne intactă.

🟣 într-un video pus pe site-ul Cedars-Sinai Jona Goldrich Center for Alzheimer’s and Memory Disorders, material educațional pentru îngrijitori, Rhinehart, D. M. Communication in Patients with Dementia ne învață cum să comunicăm. Mai jos traducerea acestuia, deoarece cred ca e esențială:👇🏻

“Bună, sunt Deana Rhinehart, doctor în practica de nursing, membră a echipei pentru tulburări de memorie de la Cedars-Sinai.

Sunt aici pentru a vorbi cu dumneavoastră despre comunicarea cu pacienții care suferă de demență. Comunicarea clară este esențială atunci când îngrijim o persoană cu demență.

Nu ne naștem știind cum să comunicăm eficient în astfel de situații, dar putem învăța.

🔹 Cum face demența comunicarea dificilă?

Persoanele cu demență își pierd treptat abilitățile de comunicare pe măsură ce boala progresează. Le este dificil să răspundă la întrebări sau să participe la conversații.

Nu mai reușesc să își exprime gândurile, nevoile sau sentimentele.

🔹De ce este importantă comunicarea eficientă?

Deoarece dificultățile de comunicare pot deveni extrem de frustrante.

🔹Cum putem îmbunătăți comunicarea?

Membrii familiei și îngrijitorii trebuie să își schimbe stilul de comunicare. Persoana care trăiește cu demență nu mai are capacitatea de a face această adaptare.

Ea poate avea dificultăți în a vă înțelege, iar dumneavoastră puteți avea dificultăți în a o înțelege pe ea. Acest lucru duce la neînțelegeri, confuzie și frustrare.

O persoană care trăiește cu demență poate întâmpina unele dintre următoarele dificultăți:

• are probleme în găsirea cuvintelor potrivite;

• începe să descrie obiecte familiare în loc să le numească;

• își pierde firul ideilor;

• folosește propoziții dezorganizate sau fără sens;

• revine la limba maternă;

• vorbește din ce în ce mai rar;

• se bazează mai mult pe gesturi decât pe cuvinte.

🔹Cum putem face comunicarea mai bună?

Primul pas este să pregătim cadrul pentru o interacțiune reușită.

Iată câteva idei pe care le puteți încerca:

• Verificați dacă persoana poartă ochelarii sau aparatele auditive.

• Asigurați-vă că vă poate vedea și auzi.

• Puneți întrebări la care se poate răspunde cu „da” sau „nu” pentru a verifica dacă există nevoi nesatisfăcute, cum ar fi:

  • nevoia de a merge la toaletă;

  • sete;

  • foame;

  • durere.

Rezolvați aceste nevoi înainte de a continua conversația.

• Stați față în față, la nivelul ochilor.

• Asigurați-vă că persoana este confortabilă.

• Alegeți un mediu liniștit și calm.

• Reduceți distragerile, precum televizorul sau radioul.

🔹Sfaturi pentru o comunicare eficientă

• Vorbiți clar și calm.

• Nu întrerupeți persoana atunci când vorbește.

• Oferiți-i suficient timp să proceseze ceea ce ați spus și să răspundă.

• Folosiți propoziții scurte și simple.

• Nu o corectați.

• Nu vă certați cu ea.

• Evitați cuvintele și formulările negative.

• Fiți atenți la limbajul corpului și la postură.

• Nu păreți grăbiți sau stresați.

• Nu vorbiți peste ea și nu vorbiți despre ea ca și cum nu ar fi prezentă.

• Asigurați-vă că este inclusă în discuție.

Dacă persoana devine agitată:

• schimbați subiectul;

• treceți la o altă activitate sau conversație.

🔹Sfaturi pentru formularea întrebărilor

Întrebările pot fi dificile pentru persoanele cu demență. Ele se pot simți copleșite sau supărate dacă întrebările nu sunt formulate adecvat.

🔹Evitați să puneți mai multe întrebări deodată

De exemplu: „Ai terminat micul dejun? Vrei să mergem în parc?”

🔹Evitați întrebările complicate

De exemplu:

„Crezi că putem prinde autobuzul sau ar trebui să luăm mașina, chiar dacă va fi greu să găsim parcare?”

🔹Limitați opțiunile

Oferiți una sau două variante.De exemplu:

„Vrei să porți geaca roz sau haina de flanel?”

🔹Folosiți întrebări simple

Atunci când este posibil, formulați întrebări care permit răspunsuri de tip „da” sau „nu”.

🔹Reformulați

Dacă persoana pare confuză, reformulați întrebarea într-un mod mai simplu.

🔹Ce să nu spuneți

A ști ce să nu spuneți este la fel de important ca a ști ce să spuneți.

Nu spuneți: „Îți amintești când…?” În schimb:

„Eu îmi amintesc când…”

Nu spuneți: „Tocmai ți-am spus asta.”

atunci când persoana repetă o întrebare nu întrebați: „Ce ai făcut azi dimineață?”

Concentrați-vă pe ceea ce se întâmplă acum.

Nu spuneți: „Știi cine sunt eu?”

În schimb:Prezentați-vă imediat.

De exemplu: „Bună, mamă. Sunt eu, Suzy, fiica ta.”

🔹Recapitulare

Mulțumim că ați făcut primul pas pentru a vă îmbunătăți abilitățile de comunicare cu persoanele care trăiesc cu demență.

Să recapitulăm ideile principale:

• Adaptați-vă stilul de comunicare la nevoile și abilitățile celeilalte persoane.

• Folosiți ajutoare senzoriale (ochelari, aparate auditive).

• Eliminați distragerile.

• Oferiți suficient timp pentru răspuns.

• Asigurați-vă că nevoile de bază sunt satisfăcute prin întrebări simple de tip „da” sau „nu”.

• Folosiți și alte forme de comunicare, precum albume cu fotografii sau panouri de comunicare.

• Dacă este nevoie, luați o pauză și reveniți mai târziu la conversație.

📍Aceste recomandări reflectă una dintre cele mai importante schimbări de perspectivă în îngrijirea demenței: nu persoana cu demență trebuie să învețe să comunice mai bine cu noi, ci noi trebuie să învățăm să comunicăm mai bine cu ea. Acesta este, de fapt, unul dintre cele mai profunde acte de respect și compasiune pe care le putem oferi unei persoane care își pierde treptat capacitatea de a folosi limbajul.

Azi despre Tetrada Întunecată.

Multă vreme a fost cultivată distincția reconfortantă ca există oameni buni și oameni răi, iar granița dintre ei este mai mult sau mai puțin vizibilă. Cercetarea contemporană a personalității caută a înțelege cu mai multă precizie fiind singura bază solidă pentru recunoaștere și protecție.

💬 O întrebare mult mai utilă decât evaluarea morală, de la care trebuie pornit, este dacă o persoana își folosește inteligența și resursele pentru a construi sau pentru a exploata?

Această reformulare deplasează atenția de la esența presupusă a omului care rămâne inaccesibilă la funcția pe care o îndeplinesc comportamentele sale în relație cu ceilalți. Tocmai această deplasare stă la baza unuia dintre cele mai productive constructe din psihologia personalității din ultimele decenii: Triada Întunecată și extensia ei mai recentă, Tetrada Întunecată.

📍Triada Întunecată

Conceptul de Dark Triad a fost introdus în literatura de specialitate de Paulhus și Williams (2002) pentru a descrie o constelaţie de trei trăsături subclinice de personalitate: narcisismul, machiavelismul și psihopatia. Ceea ce le unește nu este violența sau ilegalitatea, ci un mod structural de a se raporta la ceilalți ca resurse, nu ca persoane.

🟣 Narcisismul subclinic se caracterizează printr-un sentiment exacerbat de îndreptățire, nevoie de admirație și sensibilitate crescută la orice amenințare adresată imaginii de sine. Persoana nu exploatează neapărat în mod deliberat, ci dintr-o logică internă în care propriile nevoi ocupă centrul și celelalte persoane există în raport cu ele.

🟣 Machiavelismul descrie o orientare strategică față de relații: planificare, manipulare instrumentală, răbdare în urmărirea obiectivelor. Omul machiavelic nu este neapărat impulsiv, dimpotrivă, poate fi calculat și disciplinat, dar relațiile sunt gestionate ca piese pe o tablă.

🟣 Psihopatia subclinică implică deficit de empatie afectivă, impulsivitate, lipsă de remușcare și o capacitate redusă de a anticipa consecințele comportamentului propriu asupra celorlalți. Persoana cu trăsături psihopatice poate fi fermecătoare și funcțional social însă  psihopatia nu echivalează cu izolarea sau cu eșecul adaptativ, ci ceea ce lipsește este tocmai frâna internă a grijii față de celălalt.

Împreună, cele trei trăsături constituie o structură care poate exploata, manipula și produce daune fără un disconfort moral semnificativ.

📍Tetrada Întunecată

Cercetătorii au observat că un anumit tip de comportament rămânea parțial inexplicat, respectiv cel în care prejudiciul adus celuilalt nu este un mijloc pentru un scop, ci scopul însuși.

Un narcisic te poate sabota pentru că îi ameninți imaginea. Un machiavelic te poate sabota pentru că îi stai în cale. Un psihopat te poate sabota pentru că nu îl interesează ce ți se întâmplă. Dar există oameni care te sabotează pentru efectul pe care îl produce asupra ta. Aceasta este dimensiunea pe care Triada nu o captura suficient.

În 2013, Buckels, Jones și Paulhus au publicat studiul „Behavioral Confirmation of Everyday Sadism”, care a devenit lucrarea de referință pentru introducerea sadismului ca a patra componentă a modelului. Cercetătorii au demonstrat empiric că persoanele cu scoruri ridicate la sadism nu doar declară că le place cruzimea, ci aleg activ activități care produc suferință și raportează satisfacție ulterioară. Sadismul a apărut astfel ca trăsătură distinctă, nu reductibilă la psihopatie sau agresivitate generală.

💬 Extensia modelului la Tetrada Întunecată adaugă, prin urmare - sadismul cotidian- plăcerea derivată din observarea sau producerea suferinței, umilintei sau neputinței altora. Spre deosebire de celelalte trei trăsături, sadismul cotidian nu urmărește un beneficiu extern definibil. Nu este vorba despre bani, statut sau control strategic, e vorba despre satisfacția intrinsecă produsă de starea celuilalt.

Aceasta îl face, după cum argumentează unii cercetători, componenta cea mai întunecată dintre toate patru.

Studiile de neuroimagistică pe Schadenfreude — termenul german pentru plăcerea produsă de necazul altuia — au identificat activarea striatului ventral, o regiune central implicată în procesarea recompensei, în momentul în care participanții observau eșecul sau suferința unor persoane percepute ca rivale sau superioare.

Acest lucru sugerează că suferința celuilalt poate funcționa, în anumite condiții și pentru anumite persoane, ca stimul de recompensă activând aceleași circuite dopaminergice ca un câștig propriu. Mai mult, cercetările făcute pe evaluarea socială comparativă arată că sistemul de recompensă răspunde nu doar la câștigul absolut, ci la poziția relativă, dacă un rival pierde statut, chiar și în absența unui câștig propriu, circuitele de recompensă pot deveni active.

Prin această prismă, sadismul cotidian nu este o anomalie inexplicabilă ci o expresie amplificată, stabilizată ca trăsătură, a unui mecanism evalutiv prezent în grade variabile la nivelul populației generale.

🟣 Cum arată în viața reală: dincolo de criminalul de film?

Una dintre consecințele cele mai practice ale cercetărilor pe Tetrada Întunecată este tocmai normalizarea contextului în care aceste profile apar. Nu vorbim, în mod primar, despre criminali sau figuri patologice spectaculoase. Vorbim despre colegi, foști parteneri, funcționari, vecini, persoane aflate în litigii.

Sadismul cotidian se manifestă frecvent în forme care nu declanșează alarme sociale clare, cum ar fi:

📍hărțuirea procedurală, depunerea repetată de contestații, solicitarea de documente inutile, multiplicarea plângerilor, și nu pentru că ar exista o șansă reală de câștig, ci pentru că procesul în sine produce uzură.

📍 trollingul și cyberbullying-ul - studiile arată că sadismul cotidian este unul dintre cei mai puternici predictori pentru aceste comportamente, independent de psihopatia generală.

📍 sabotajul institutional subtil - blocarea deciziilor utile, refuzul colaborării când proiectul va merge oricum înainte, crearea de întârzieri fără beneficiu propriu.

📍 umilința interpersonală - gesturi calibrate să producă disconfort, inferioritate sau neputință, nu cu scopul de a obține ceva anume, ci pentru efectul în sine.

Ceea ce unește aceste comportamente este absența unui câștig rațional care să le justifice. Când cineva care știe că va pierde continuă să consume ani din viața unui adversar prin amânări și blocaje repetate, explicația nu poate fi că urmărește succesul, ci, ce observăm este suferința ca obiectiv.

Un indicator util pentru a-l identifica e faptul că persoana nu reacționează la propria pierdere, ci la câștigul celuilalt. Problema nu este că a pierdut, problema este că altcineva a câștigat. Iar când rezultatul nu mai poate fi schimbat, efortul se deplasează spre controlul experienței, dacă nu poate împiedica finalul, măcar poate face drumul cât mai dificil.

🟣 Modelul Tetradei Întunecate nu este lipsit de dezbateri interne. Un punct de controversă persistentă privește relația dintre sadism și psihopatie, unele studii recente sugerează o suprapunere semnificativă între cele două și ridică întrebarea dacă sadismul este cu adevărat o trăsătură distinctă sau o expresie particulară a psihopatiei în context agresiv.

Majoritatea literaturii contemporane menține separarea, argumentând că sadismul prezintă validitate incrementală — adică adaugă putere predictivă dincolo de ceea ce explică deja celelalte trei componente. Această validitate incrementală este cel mai clară în domenii precum bullying-ul, trolling-ul și comportamentele contraproductive la locul de muncă, unde sadismul prezice mai bine decât psihopatia singură.

Un al doilea aspect care merită atenția e modelul care descrie variație dimensională, nu categorii discrete. Scoruri ridicate la aceste trăsături nu echivalează automat cu un diagnostic clinic și nu definesc o esență imuabilă a persoanei. Utilitatea modelului este euristică, adică oferă un cadru pentru recunoașterea unor patternuri de comportament, nu o etichetă definitivă.

🟣 Scopul final al înțelegerii acestor profile nu este etichetarea retrospectivă a persoanelor care ne-au produs suferință. Este mai degrabă construirea unui cadru de recunoaștere timpurie pentru că profilurile descrise de Tetrada Întunecată sunt, după cum arată cercetările, distribuite în medii complet obișnuite.

Ele apar în instituții, organizații, profesii și familii. Adesea se prezintă cu farmec, competență demonstrabilă și o capacitate remarcabilă de a construi impresii favorabile pe termen scurt.

Ceea ce le trădează nu constă într-un gest izolat, ci într-un pattern observabil în timp: relațiile se deteriorează sistematic, cei din jur acumulează daune fără câștig echivalent de cealaltă parte, iar explicațiile oferite sunt întotdeauna coerente și plasează responsabilitatea în exterior.

Întrebarea care rămâne utilă, aplicabilă și după ce am înțeles mecanismele, este tot cea de la care am pornit: Această persoană în acest context, în această relație, construiește sau exploatează?

Răspunsul vine din pattern.

🐢 Aici👇🏻începutul articolului, publicat în 10 iunie, pornind de la dispreț, și finalizat azi 6 iulie.

https://www.facebook.com/share/p/1AxBN3u9Mv/?mibextid=wwXIfr

Ei, bine, întregul episod de azi din podcastul Sapolsky Offspring, profesorul Robert Sapolsky, neurocercetător la Stanford University, povestește absolut extraordinar despre această tulburare legând-o de genocidul armean și trauma intergenerațională, cu explicații psihologice, dar și despre biologia transmiterii intergeneraționale a traumei.

📍Traducere din prima parte a podcastului:👇🏻

“Așadar, să intrăm în subiect. Annie, din Irlanda, spune: „Am TOC cu scrupulozitate morală, cu o teamă puternică de a fi «demascată» sau exclusă de grup.

Având în vedere toată discuția despre schimbările epigenetice, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la moștenirea mea armeană din partea mamei și la istoria războiului civil prin care a trecut ea.

Ar putea TOC-ul meu să reprezinte o compensare genetică defectuoasă, menită să mă țină în siguranță? Sau acest tip de TOC este mai degrabă rezultatul mediului decât al geneticii?”

💬 Profesorul Robert Sapolsky: Aceasta este o întrebare foarte complexă, din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, întrebarea face trimitere atât la suferința unei persoane, cât și la o suferință istorică și ridică problema dacă ar putea exista o legătură între cele două. De asemenea, este o întrebare complexă pentru că sunt foarte multe aspecte care trebuie desfăcute și analizate.

Mai întâi însă, să vorbim despre TOC-ul cu scrupulozitate morală.

Cu toții cunoaștem formele obișnuite de TOC: obsesia pentru curățenie, compulsia de a curăța iar și iar; obsesia pentru simetrie, pentru numere sau pentru semnificația exagerată a intrării și ieșirii din locuri încărcate emoțional.

Acesta este însă un tip foarte diferit și, cred eu, mai rar de TOC.

Nu este vorba doar despre convingerea că nu ești o persoană bună prin ceea ce faci, ci, așa cum este definit în DSM, nu este doar că ai făcut lucruri rele, ci că, în esența ta, ești un om rău; un om care îi rănește pe ceilalți, un om păcătos, lipsit de considerație, egoist, preocupat doar de propriul interes, până în punctul în care îi afectezi pe cei din jur.

Este un tip de tulburare în care frica, suferința propriu-zisă a bolii, se află chiar în centrul modului în care te percepi pe tine însuți.

Elementele obsesive constau în reluarea repetată în minte a conversațiilor:

„Ce am spus și a rănit pe cineva? Ce am spus și nu a fost suficient?”

Totul este impregnat de sentimente de vinovăție și rușine.

Compulsiile iau forma nevoii compulsive de a-ți cere scuze pentru acțiunile tale, de a mărturisi presupusa natură profund rea a intențiilor tale, mergând chiar până la a te considera, într-un mod aproape delirant, responsabil pentru lucruri rele cu care nu ai avut absolut nicio legătură.

Ajungi să eviți situațiile sociale, de teamă că inevitabil îi vei răni pe ceilalți prin această presupusă „putreziciune” interioară și cauți în permanență reasigurări din partea celor din jur – reasigurări morale – că nu ai făcut ceva îngrozitor și că nu ești o persoană oribilă.

Și, bineînțeles, așa cum este caracteristic tuturor formelor de TOC, această tulburare ajunge să îți domine zilele, să îți perturbe funcționarea normală și să fie o sursă de suferință psihică enormă.

Există apoi diferite subtipuri.

Unele se concentrează asupra evitării producerii răului – o formă foarte particulară de evitare a vătămării.

Persoana se întreabă obsesiv:

„Sunt eu un om drept? Am făcut ceva nedrept?”

Apare un sentiment exagerat de responsabilitate în situații în care, obiectiv, nu ai fi putut avea nicio responsabilitate.

Alteori, preocuparea este:

„Am fost sincer? Oare, fără să vreau, am creat impresia că nu spuneam adevărul? Oare ceilalți au interpretat greșit ceea ce am spus?”

Aceste întrebări duc la compulsii precum reformularea continuă a ceea ce ai spus, explicații excesive și încercarea permanentă de a-l convinge pe celălalt de ceea ce tu însuți încerci să demonstrezi în interiorul tău: că nu ești o persoană rea și dăunătoare.

În spatele tuturor acestor manifestări există ceea ce se numește fuziunea dintre gând și acțiune.

Gândurile tale pot fi la fel de păcătoase, la fel de dăunătoare și la fel de revelatoare pentru presupusa corupție morală din centrul ființei tale ca și faptele tale. Gândurile și acțiunile devin inseparabile. Gândul însuși poate fi considerat un păcat.

Și de unde apare acest tip de TOC?

Din aceleași rădăcini ca toate celelalte forme de TOC, dar în aceste cazuri întâlnim adesea o educație rigidă, extrem de critică și punitivă, în care integritatea morală – indiferent cum era ea definită în familie – reprezenta condiția pentru a primi iubire. Cu alte cuvinte, iubirea părinților era condiționată.

Acest lucru sugerează și un anumit context cultural și de dezvoltare care poate favoriza apariția tulburării.

Un exemplu istoric excelent de TOC cu scrupulozitate morală este cel al unui călugăr din secolul al XVI-lea.

Avusese o copilărie traumatică, cu un tată foarte violent și abuziv.

Era un copil nevrotic, extrem de anxios, hipocondru și foarte fragil din punct de vedere nervos.

La sfârșitul adolescenței sau la începutul vârstei adulte, este surprins într-o zi de o furtună violentă, pe un câmp.

Face un atac de panică devastator și îi spune lui Dumnezeu:

„Dacă mă salvezi din asta, îmi voi dedica întreaga viață Ție.”

Supraviețuiește furtunii și devine călugăr augustinian.

Însă devine călugăr într-un mod dus la extrem, complet absorbit de ritualuri și de ore întregi de rugăciune în fiecare zi.

Prima dată când oficiază singur o slujbă, o prelungește pentru că simte că trebuie să refacă anumite părți: nu fusese suficient de concentrat, suficient de devotat, se împiedicase la un cuvânt. Totul era un dezastru.

Un exemplu perfect al acestei forme de TOC cu scrupulozitate morală.

Avea un duhovnic în fața căruia își mărturisea zilnic păcatele.

Trăia practic într-o viață de tăcere impusă și monahism, ceea ce nu îi oferea prea multe ocazii reale de a păcătui.

Și totuși, în fiecare zi genera ore întregi de păcate de mărturisit, toate construite în jurul scrupulozității morale:

„Când am rostit această rugăciune, nu mă gândeam doar la Dumnezeu.

Când am făcut acest lucru, am avut aceste gânduri care arată cât de îngrozitor sunt ca persoană.

M-am distras atunci când trebuia să mă concentrez asupra acestui lucru.”

Iar și iar.

„Dumnezeu va fi furios pe mine pentru că sunt o persoană atât de rea.”

Potrivit relatărilor, acest duhovnic a avut la un moment dat o intuiție extraordinar de modernă, aproape psihoterapeutică.

Probabil după nenumărate zile și nenumărate ore în care îl asculta mărturisind:

„M-am împiedicat la cuvântul acesta și asta dovedește că sunt un om rău, iar Dumnezeu va fi furios pe mine…”

la un moment dat s-a săturat și i-a spus:

„Nu ai făcut nimic rău.

Dumnezeu nu este supărat pe tine.

Dintr-un motiv oarecare, tu ești foarte supărat pe Dumnezeu.”

O observație uimitor de pătrunzătoare.

Și de unde știm atât de multe despre acest om și despre jurnalul obsesiv pe care îl ținea?

Acest călugăr augustinian, cunoscut după numele său german, Luder, era de fapt Martin Luther.

Martin Luther, care și-a transformat furia față de Dumnezeu, furia față de tatăl său – care, aparent, fusese într-adevăr extrem de violent – și furia față de toate figurile autoritare în cea mai mare reacție de opoziție din istorie, transformând o nevroză individuală într-un eveniment care a schimbat cursul istoriei.

Așadar, acesta este aspectul TOC-ului cu scrupulozitate morală și felul în care se manifestă componenta sa obsesivă.”

🟣 Întregul episod în primul comentariu:👇🏻

La fel cum sunt și oameni care, atunci când văd un om rănit, simt dispreț și nu se întreabă ce s-a întâmplat cu acel om, doar il etichetează ca fiind un om slab, judecând cum: de nu a fost mai puternic, cum de nu a plecat, cum de a acceptat și cum de a rămas? Intrebări care arată lipsa de cunoașterea despre cum arată și funcționează tentaculele traumei.

O persoană care este victima unui abuz sau a unei persoane manipulatoare, pe lângă suferința dată de ce a trăit, are parte și de judecata societății care transformă efectele previzibile ale traumei în defecte morale.

Trauma schimbă tocmai instrumentul cu care privim lumea, Paul Conti, psihiatru, numește acest fenomen „ochelarii de cal cognitivi”. Trauma nu doar că ne rănește, ne modifică harta după care ne orientăm, șterge informații esențiale despre noi înșine, despre ceea ce merităm și cine suntem.

Victima uită că este un om bun, că merită respect, că are dreptul la siguranță și că iubirea nu ar trebui să doară.

De aceea, atunci când privim din exterior, vedem adesea alegeri care ni se par de neînțeles, spre exemplu cum o femeie rămâne într-o relație violentă, sau un copil devenit adult continuă să caute aprobarea unui părinte care l-a umilit, sau cum o persoană revine iar și iar în relații care o rănesc.

E ușor ca din exterior să spunem că n-am fi acceptat așa ceva, dar aceasta e iluzia omului care privește din afara traumei. O personalitate structurata de traumă nu ia decizii ca și cum gândirea sa rămâne neschimbată. În urma traumei se modifică afectul, iar într-o traumă cronică, trăită devreme în viața, stările de vigilențà și alertà modifica neuroendocrin biologia organismului, și implicit distorsionează și gândirea.

De obicei, mulți oameni judecă din perspectiva omului care nu a trecut prin asemenea experiențe. E foarte ușor să vorbim din siguranța prezentului, fiind în afara poveștii, iar ceea ce nu înțeleg mulți oameni e că trauma produce confuzie și constrângere, dar, mai produce și altceva, adaptare. Adaptarea înseamnă supraviețuire.

Un om traumatizat nu gândește ca cineva care a crescut într-un mediu sigur, în care a fost învățat că are valoare, că merită respect și că poate pleca atunci când este tratat rău. O victima vă gândi prin lentila experiențelor care au format-o.

Dacă am crescut fiind criticați, umiliți, ignorați sau abandonați, am învățat că nu meritam iubire, si că trebuie să luptăm pentru ea.

Dacă am crescut într-un mediu în care nevoile noastre nu au contat, am devenit adulții care nu știu să-si apere limitele spontan, ci adulții care se întreabă dacă au dreptul să aibă limite.

Când învățam că apropierea vine împreună cu durerea vom confunda adesea controlul care vine dinspre partener cu grija, posesivitatea acestuia cu iubirea și sacrificiul de sine cu loialitatea.

Repetăm ceea ce ne este familiar și tocmai din acest motiv multe victime nu văd imediat abuzul, deoarece abuzul vorbește o limbă pe care o cunosc de mici. Iar la asta se adaugă perfid rușinea, care mută problema din exterior în interior, făcându-ne să ne îndoim de cine credem ca suntem și nemailuând în seamă  de fapt ceea ce ni s-a întâmplat. În loc să vedem ca am fost abuzați, vom gândi ca am meritat, moment în care începem să preluăm asupra noastră vina celui care ne-a rănit. Tocmai de aceea mi-a plăcut ce a spus Gisel Pelicot, victima a abuzului sexual domestic timp de 20 de ani, rușinea trebuie mutată la agresor, nu să aparțină victimei.

E foarte dureroasă judecata publică atunci când víctima găsește curajul să vorbească și să-și caute dreptatea în justiție, deoarece apare retraumatizarea. Atunci când victima povestește ce i s-a întâmplat, în loc să fie întrebată cum se simte, este întrebată ce a făcut și de ce nu a reacționat altfel? Practic, în loc să aibă parte de intelegere și compasiune, are parte de evaluare și suspiciune.

Retraumatizarea e un fenomen răspândit deoarece judecata publică rănește încă o dată prin dispreț și lipsà de empatie, reconfirmându-i victimei exact ceea ce trauma i-a instalat, anume cá, nu va fi crezută și că problema este la ea.

📍Diferența dintre dispreț și compasiune constă în  a nu judeca de ce nu a plecat ci în a pune întrebarea ce i s-a întâmplat acestui om de a ajuns să creadă că nu poate pleca?

Aceasta este diferența dintre judecată și înțelegere, iar victimele nu au nevoie de oameni care să le explice cât de diferit ar fi trebuit să acționeze, au nevoie de oameni care să înțeleagă că mintea umană nu se construiește în vid, este modelată de experiențele pe care le trăiește, de relațiile care o formează și de rănile cărora încearcă să le supraviețuiască, iar ceea ce pare slăbiciune din exterior este, de fapt, costul supraviețuirii, al adaptării.

Trauma produce rana, însă rușinea o transformă într-o identitate. Iar atunci când societatea răspunde victimei cu dispreț, suspiciune sau superioritate morală, nu face altceva decât să devină, fără să-și dea seama, complice al traumei.

Această confuzie cognitivă dintre consecință și vină este toxica, deoarece oamenii judecă rezultatul fără să vadă contextul neurobiologic, afectiv și relațional care a făcut acel rezultat aproape inevitabil. Comportamentul greșit al cuiva nu poate fi înțeles fără istoria care l-a produs, iar cineva care cade victimá unui agresor, cred ca este un exemplu clar al acestui adevăr.

Nu zic că trebuie să absolvim de responsabilitate pe cineva care a greșit, ci doar cà, atunci când înțelegem, apare compasiunea și nu vom mai confunda consecințele unei răni cu defectele de caracter. Trauma produce rana, rușinea o transformă într-o identitate, iar judecata societății îi spune victimei că rana este vina ei.

Înțelegerea schimbă însă complet perspectiva, nu înseamnă să anulăm responsabilitatea celui care a greșit și nici să considerăm că orice comportament poate fi justificat prin trecut. Această explicație ne permite să înțelegem cum s-a ajuns aici, iar responsabilitatea rămâne esențială pentru ceea ce facem de acum înainte.

Și mai înseamnă să înțelegem că oamenii nu aleg întotdeauna liber atunci când trauma le-a rescris harta după care se orientează în lume.

Să nu uităm că, cu toții merităm să fim tratați cu bunătate și că nu suntem niciodată obligați să suportăm abuzul, doar că e nevoie de muncă internă pentru a-l identifica, și de sprijin pe care îl găsim în cărți, articole, relații-țesătură (despre care am scris în ultima mea carte - Prețul libertății -).🦋

Studiul făcut de Centrul FILIA arată gândirea misogină și patriarhală care domină, dar să nu ne păcălim că femeile nu au la rândul lor gândire misogină, mai ales că dominața mesajelor religioase este mare, iar acestea întrețin patriarhatul și misoginismul.

🟣 O referință pe care vreau să o aduc spre reflecție și care merită, cumva, legată de acest studiu, cel puțin eu văd o legătură, este articolul apărut în The Guardián care descrie o controversă politică majoră ce se petrece zilele acestea la Bruxelles, anume că, pentru prima dată după revenirea talibanilor la putere în 2021, Uniunea Europeană a acceptat să primească la Bruxelles o delegație talibană pentru discuții tehnice privind deportarea cetățenilor afgani din Europa și cooperarea consulară.

Organizațiile pentru drepturile omului, europarlamentari și activiști susțin că simplul fapt că talibanii sunt primiți la Bruxelles le oferă legitimitate internațională. Aceștia amintesc că regimul taliban a interzis educația pentru fete după vârsta de 12 ani, a legitimitat pedofilia prin acordul căsătoriei fetițelor începând cu vârsta de 9 ani, a restrâns sever dreptul femeilor la muncă, a limitat libertatea de mișcare a femeilor de a merge pe stradă neînsoțite de un bărbat, de a VORBI pe stradă, și au reprimat activiștii, jurnaliștii și opozanții politici.

Ei, bine, la acest articol cineva a comentat asta:

😕„Femeile din Afganistan sunt încă tratate mult mai bine decât femeile din Occident… Femeia este complet eliberată de povara epuizantă a supraviețuirii financiare. Ea este o regină în domeniul ei domestic, având dreptul legal de a fi întreținută integral, protejată și susținută financiar de bărbații din viața ei – mai întâi de tatăl ei, apoi de soț, apoi de frați sau fii – fără să fie nevoită vreodată să-și vândă sufletul sau trupul unei mașinării corporatiste.

Valoarea ei nu este legată de productivitatea muncii sale sau de cât de atractivă este pe aplicațiile de dating; ea este ancorată în rolul ei sacru de mamă a generației următoare și păstrătoare a căminului.

Voi numiți o societate înapoiată pentru că refuză să permită femeilor să fie exploatate de degenerescența seculară modernă. Dar realitatea este clară… în timp ce femeile occidentale sunt lăsate complet singure să lupte cu o societate prădătoare și atomizată, modelul tradițional le învăluie într-o fortăreață a datoriei absolute, a respectului și a securității permanente.

„Eliberarea” voastră nu este decât o formă mai rece și mai singuratică de exploatare, iar restul lumii este perfect fericit să respingă experimentul vostru eșuat și epuizant.”

💬📍📍📍

Comentariul acesta este un exemplu foarte bun de cum poate funcționa o gândire ideologizată care normalizează abuzul prin idealizare, romantizare și omiterea sistematică a realității.

Sunt femei care aleg liber să fie mame, să se ocupe de casă și să nu urmărească o carieră profesională intensă și este absolut în regulă atâta timp cat aleg liber și nu când această alegere este confundată cu obligativitatea, iar lipsa libertății este prezentată drept protecție.

🟣 Observăm aici mai multe distorsiuni cognitive și mecanisme psihologice:

🔐 1. Romantizarea dependenței

Autorul descrie femeia afgană ca pe o „regină” protejată de tată, soț și fii, însă dependența totală de alte persoane nu este siguranță, e vulnerabilitate.

Dacă nu ai dreptul să alegi unde locuiești, dacă nu poți studia, dacă nu poți munci fără permisiune, dacă nu poți călători singură, dacă nu poți decide asupra propriei vieți, nu ești protejată, ești dependentă.

În psihologie, autonomia este una dintre nevoile fundamentale ale sănătății psihice, iar a transforma lipsa autonomiei în privilegiu este o inversare a realității.

🔐 2. Idealizarea paternalismului

In acest tipar de gândire observăm ca acesta presupune că bărbații vor fi întotdeauna protectori, responsabili și binevoitori, ceea ce duce la o imagine infantilizantă a femeii și idealizată a bărbatului. Pe când în realitate, oamenii sunt variați, unii sunt iubitori, alții abuzivi, alții indiferenți.

O societate sănătoasă nu este cea care presupune că vei avea întotdeauna un protector bun, ci aceea care îți oferă drepturi chiar și atunci când protectorul lipsește, moare, pleacă sau devine violent.

📍3. Falsa dilemă

Comentariul creează două opțiuni extreme:

femeia occidentală singură, exploatată și nefericită sau femeia protejată și respectată.

Aceasta este o eroare de logică, clasică.

In societățile democratice femeile pot alege să fie mame și casnice, să aibă o cariera, să combine cele două sau să nu se căsătorească.

Libertatea înseamnă existența opțiunilor, nu impunerea uneia singure.

Cel mai tulburător aspect, dar și pervers în același timp, în acest tip de gândire distorsionat este ștergerea experienței reale a victimelor cum este interzicerea educației, a muncii, pedofilia.

Este un mecanism frecvent în justificarea sistemelor opresive când se vorbește despre simboluri și sunt ignorați oamenii concreți.

📍4. Disocierea morală

Unele mecanisme cognitive prin care oamenii pot accepta sau justifica răul e reetichetarea morală. Adică, o răstălmăcire și inversare a sensului cuvintelor, de genul:

- „femeile sunt protejate” în loc de „femeile sunt private de drepturi”

- „femeile sunt respectate”, loc de „femeile sunt dependente”.

- „femeile sunt în siguranță”, în loc de “femeile nu au libertate”.

5. Nostalgia pentru certitudine

Dincolo de ideologie, există și o nevoie psihologică profundă deoarece lumea modernă este complicată. Avem competiție profesională, incertitudine economică, relații fragile, singurătate și ce prinde mai bine decât mesaje nostalgice după un trecut romantizat și nostalgic, când totul era mai simplu(nu era doar ca oamenii nu au reprezentarea realității de atunci), tocmai de aceea se și promovează atât naționalismul tradițional.

Nu vorbim de abuzul din acesta, ci doar de poza pusă în exterior în care pozăm îmbrăcați tradițional în familia perfectă și în care, de cele mai multe ori, există frustrare, epuizare, neglijență, alcoolism, tulburări de personalitate, dependențe, etc, dar… stările psihologice nu se văd în poză, se văd doar măștile purtate.

Pentru unii oameni, sistemele autoritare sunt atractive deoarece oferă roluri fixe și răspunsuri simple. In aceste sisteme nu trebuie să aleagă și nici să gestioneze ambiguitatea vieții.

Prețul este însă libertatea, ceea ce mă face să revin la cartea mea ultima - Prețul libertății - în care m-am străduit să demonstrez importanța sănătății mintale ca prim punct de plecare.

Esența acestor prejudecăți pleacă din bolile psihologice ale omului, cum este controlul prezentat drept iubire, grijă sau respect care este una dintre cele mai vechi forme de legitimare a abuzului din istoria umanității și de aceea astfel de comentarii merită analizate pentru a înțelege ca ele nu apără femeile, ci transformă lipsa libertății într-o virtute și dependența într-un ideal moral. Aceasta este logica prin care aproape orice sistem opresiv a încercat să se justifice de-a lungul istoriei.

👇🏻In primele comentarii studiul Filia și articolul din The Guardian.

📸 un băiat (al meu) aflat în pragul maturității, crescut, sper eu, sănătos psihologic și feminist.

“Am început să văd. Și acum sunt mai singur.

Oare nu eram mai bine înainte?

Întreb: — Cum era înainte?”

Claritatea are un preț și nu e doar cel al câștigului care aduce liniștea cunoașterii, aduce și suferința pierderii oricărei iluzii.

Atunci când căpătăm claritate începem să recunoaștem evitarea din relații, minciuna spusă, lipsa de reciprocitate, gaslighting-ul, controlul, dar și condiționarea afectivă(dacă nu ești în acord cu mine, nu faci cum cred eu, mă voi retrage, te voi părăsi).

Când începem să le spunem pe nume, ceea ce înainte simțeam ca fiind doar o senzație vagă de disconfort, devine adevărul formulat în cuvinte. Iar adevărul, odată văzut, este greu de ignorat.

— Și ce fac acum?, am fost deseori întrebată, dar m-am și întrebat la rândul-mi.

Pentru că dacă rămânem în relație, doare, dar și dacă plecăm doare. Când rămânem doare ceea ce vedem, iar dacă plecăm doare ceea ce pierdem, dar mai doare și altceva, doare singurătatea cu care trebuie să învățăm să trăim. Suntem mult mai mult învățați să stăm în relații disfuncționale decât în relație cu noi înșine.

Unii oameni au tentația de a concluziona că toată această claritate nu folosește la nimic.

Insa dacă vom privi cu atenție vom observa că nu toate durerile sunt la fel, unele ne micșorează, pe când în altele ne maturizăm psihologic.

Mulți dintre oamenii care se tem cel mai tare de singurătate descoperă, după ce traversează această perioadă, că nu singurătatea îi făcea să sufere, ci ca suferința venea mult din adaptarea continuă la ceea ce știau deja că nu este bun pentru ei. Nu orice relație ne protejează de singurătate, unele doar ne oferă iluzia că nu suntem singuri.

Când alegem să rămânem într-un loc în care trebuie să ne negăm permanent percepțiile, emoțiile și nevoile pentru a păstra o relație, durerea e mare, la fel și atunci când alegem să ieșim din relații, durerea despărțirii, a pierderii și a singurătății e mare. Ambele dor, dar nu produc aceleași efecte asupra psihicului.

Prima durere ne obligă să ne îndepărtăm de noi înșine, pe când a doua ne obligă să ne întâlnim cu noi.

A ști să rămâi suficient de mult în adevăr încât să nu mai fii dispus să plătești orice preț pentru a nu fi singur e încăperea maturității unde e greu de locuit uneori și realizez cât de puțin vorbim despre prețul dezvoltării psihologice.

Speranța pe care mulți dintre noi o purtăm în minte e că dacă ne vom înțelege mai bine, dacă vom deveni mai conștienți, dacă vom învăța să recunoaștem mecanismele psihologice, relațiile noastre vor deveni automat mai bune  Numai că uneori se întâmplă exact invers, pe măsură ce căpătăm claritate, începem să vedem lucruri pe care înainte doar le intuiam și nu le numeam.

Claritatea înseamnă să vedem întregul tablou, nu doar ceea ce nu funcționează. După ce învățăm să recunoaștem manipularea, evitarea sau lipsa de reciprocitate, unii oameni au tendința să privească relațiile printr-o lupă orientată exclusiv spre defecte și devin atât de atenți la ceea ce nu funcționează încât pierd din vedere și ceea ce funcționează.

Relațiile sănătoase nu sunt relații perfecte, nu sunt relații fără conflicte, nu sunt relații fără dezamăgiri și nici nu sunt relații în care celălalt răspunde întotdeauna exact cum avem nevoie.

Mulți dintre noi trăim cu iluzia că relațiile sănătoase sunt cele în care nu există răni, conflicte, dezamăgiri sau momente în care ne comportăm prost unii cu alții.

Cercetările arată că diferența dintre relațiile stabile și cele care se destramă stă în raportul dintre experiențele pozitive și cele negative.

În relațiile sănătoase, momentele de apropiere, sprijin, umor, afecțiune, validare și cooperare le depășesc semnificativ pe cele de conflict, critică sau dezamăgire.

Nu plecăm la primul defect observat, dar nici nu rămânem indiferent cât de rău ne este. Important e să putem diferenția între imperfecțiunea inevitabilă a relațiilor umane și tiparele persistente care ne rănesc.

Pentru că oamenii în general greșesc, uită, rănesc uneori, sunt obosiți și fără chef, se apără și au limite.

Însă oamenii sănătoși psihologic aleg să  reflecteze asupra comportamentului lor, și isi  pot asuma greșelile și caută să repare. Reparația este unul dintre cele mai sofisticate procese psihologice pe care le poate realiza un om, deoarece presupune să renunțăm la nevoia de a avea dreptate, de a tolera rușinea dar și faptul de a accepta că, deși intențiile noastre au fost poate bune, efectul asupra celuilalt a fost dureros.

Am observat ca relațiile care rezistă în timp nu sunt cele în care oamenii nu greșesc, nu există așa ceva, sunt în schimb cele în care oamenii își dezvoltă capacitatea de a repara.  Și am mai observat ceva, atât în practica clinică, cat și în viața mea personală, atunci când nu există capacitatea de a repara deoarece căutăm perfecțiunea umană, nu aceasta e problema, ci problema e rigiditatea defensivă care transformă orice greșeală într-un câmp de luptă pentru protejarea imaginii de sine. În multe relații, nu greșeala produce ruptura, ci imposibilitatea reparării care vine din traumele proprii neadresate.

Claritatea doare și are un preț, la fel și lipsa acesteia. Ambele dor.

E important să vorbim cu sinceritate despre discursurile despre autonomie și independență care sunt atât de romantizate încât uităm realitatea biologică a ființei umane, anume ca suntem construiți pentru atașament și siguranță, și conexiune, iar singurătatea doare nu doar metaforic, ci și neurobiologic. Este firesc să ne fie teamă de ea, să ne sperie ideea că, dacă vom avea nevoie de ajutor, poate nu va fi nimeni acolo. Dar la fel de adevărat este și faptul că relațiile nesănătoase au propriul lor cost care se acumulează în ani, costul de a minimiza ceea ce simțim și a ne îndoi de noi, dar și forțarea de a ne adapta permanent la comportamente care ne rănesc. Poate e timpul să învățăm să normalizăm mai mult singurătatea, s-ar putea să observăm că nu ne adâncește în suferință pe unii dintre noi, din contră ne însănătoșește.

Și mai cred că, acolo unde există suficientă bunătate, suficientă grijă, suficientă asumare și suficientă disponibilitate de a repara, relația va rămâne într -un loc sigur pentru ambii participanți la ea. Și încă ceva, relațiile sănătoase sunt rare, deoarece acestea depind de sănătate psihologică a fiecăruia. Nu putem avea relații sănătoase dacă nu ne dezvoltăm individual, în relații aducem tot ceea ce suntem și de aceea primul lucru e cel individual, și abia apoi putem vorbi despre funcționalitatea relației, pentru că o relație nu poate exista independent de  sănătatea psihologică a celor care sunt în ea.

Paradoxul este că inventarul resurselor poate deveni el însuși o formă de ruminare pozitivă, la fel cum o buclă a rețelei implicite care produce confort dar fără rezoluție, și la fel cum ruminarea negativă se învârte în jurul problemei fără să producă schimbare, ruminarea pozitivă se poate învârti în jurul resurselor fără să producă acțiune.

Schimbarea reală, chiar și cea pornită din resurse, produce la un moment dat disconfort pentru că înseamnă că ai văzut ceva care trebuie să se modifice. Dacă procesul e complet confortabil de la început până la sfârșit, e posibil că nu ai ajuns încă la ce conta.

Partea cu adevărat dificilă e evitarea mascată în limbaj terapeutic, sofisticat,  fiind una dintre cele mai rezistente la insight tocmai pentru că folosește instrumentele autoreflecției împotriva scopului lor.

Auto-distanțarea reduce ruminarea dar reduce și implicarea emoțională necesară pentru a lua contact real cu experiența. Există un punct în care distanțarea psihologică optimă devine distanțare excesivă, iar persoana observă totul despre sine cu claritate rece și nu schimbă nimic, asta întâmplându-se pentru că observarea a devenit substitut pentru trăire.

Acest lucru se întâmplă frecvent la oameni cu capacitate reflexivă mare și care sunt conștienți de sine. Nucleul narcisic nu apare doar atunci când ne considerăm superiori, apare mai ales când ne considerăm excesiv de lucizi. Reflecția sofisticată poate fi un instrument de evitare mai eficient decât absența reflecției, pentru că produce iluzia mișcării. Acțiunea este testul de realitate al reflecției. Fără ea, nu știi dacă ai explorat sau ai evitat.

Atunci când reflecția este folosită mai ales pentru a păstra imaginea de sine intactă, orice feedback extern care amenință această imagine nu mai este perceput ca oportunitate de creștere, ci ca pericol.

Din acest unghi tendința de a ne păstra imaginea de sine intactă chiar și atunci când realitatea ne contrazice e un mecanism de apărare care modelează un nucleu narcisic ce arată fisura pe care o produce între imaginea pe care o avem despre sine și posibilitatea că nu este chiar așa cum credem.

De aceea când cineva ne spune ceva sincer, cu bună intenție, cu grijă, cu afecțiune, reacția nu este reflecția, ci apărarea deoarece adevărul doare atunci când atinge zone fragile ale identității.

Iar aici apare acel mecanism atât de frecvent: „Da, sigur, și eu greșesc… dar…” Iar după „dar” urmează o lungă listă despre cum ceilalți sunt problema. Cum ceilalți sunt invidioși, răi, imaturi, incapabili emoțional, agresivi, proiectivi, dezechilibrați.

In profunzime, responsabilitatea rămâne tot în exterior: eu sunt în regulă, ceilalți nu sunt în regulă.

Ne e de ajutor să vorbim despre, fără cruzime și fără superioritate morală, pentru că aceste mecanisme nu apar din senin, sunt forme de protecție psihică. Avem nevoie să simțim că suntem buni, morali, valoroși, demni de iubire. Iar când apare un feedback care ne amenință această imagine, sistemul nervos reacționeaza  ca și cum ar fi în pericol fizic.

Din perspectivă neuropsihologică dacă feedbackul este perceput ca rușinare, respingere sau atac identitar, creierul defensiv intră rapid în funcțiune.

Și atunci nu mai analizăm cu adevărat ceea ce ni se spune. Începem să analizăm intenția celuilalt. Uneori chiar acesta este motivul pentru care anumite persoane nu mai pot tolera oamenii sinceri în jurul lor. Pentru că sinceritatea autentică, atunci când este spusă cu claritate și fără falsitate relațională, poate activa rușine, fragilitate și disonanță cognitivă.

Și fiecare dintre noi are o tendință profundă de a-și proteja povestea pe care și-o spune despre sine. De aceea este atât de important felul în care interpretăm relațiile și conflictele. Pentru că nu vedem niciodată realitatea așa cum e, o vedem prin structura noastră psihologică dată de experiențele noastre și  mecanismele noastre de apărare.

Două persoane pot trăi aceeași conversație complet diferit: una o poate percepe ca dialog și reflecție, cealaltă ca atac și umilire.

A fi sănătoși psihologic înseamnă să putem sta în disconfort fără să îl transformăm imediat pe celălalt în dușman, deoarece e atât de necesar să păstrăm un spațiu al îndoielii de sine, nu între-un mod patologic, ci într-unul al firescului vieții ca putem gândi și judeca uneori greșit și distorsionat. Există mereu și această posibilitate matură dar greu de tolerat, anume ca, uneori ceilalți pot să vadă ceva ce noi încă nu putem vedea despre noi înșine.

Iar capacitatea de a suporta această idee fără să ne prăbușim psihic, fără să părăsim sau fără să demonizăm imediat interlocutorul rămâne forma supremă  de maturizare psihologică la care se muncește intern zi de zi, cu onestitate și disponibilitate internă.

Mi-am dorit să desfac acest subiect al îndreptățirii, deoarece, cred că, prin această încăpere trecem cu toții la un moment dat, doar că unii dintre noi rămânem blocați aici, alții reusim să devenim ceva mai înțelepți și să pășim în încăperea recunoștinței.

Indreptățirea este asociată adesea cu trăsăturile narcisice în literatura de specialitate, însă are  rădăcini mult mai complexe. Sunt oameni care au fost hiperprotejați și cărora li s-a transmis de mici că sunt centrul universului și ca li se cuvine ca lumea să se învârtă în jurul lor.

O altă  categorie e cea a celor care au crescut cu sentimentul că nu au primit suficientă atenție, iubire, recunoaștere sau siguranță, sunt cei care trăiesc cu sentimentul ca li s-a luat ceva ce li se cuvenea, și așa apare revendicarea, din durerea simțită de a nu fi avut suficient.

Cu trecerea timpului se transformă într-o convingere profundă că lumea are o datorie față de noi, nu ne mai vedem ca beneficiari ai ajutorului primit, ci ca victime a ceea ce nu am primit, ceea ce se transformă în reparație și nu intr-un dar. Astfel ni se modifica percepția iar când cineva ne ajută în loc să fim recunoscători simțim că se restabilește un echilibru, și în acel moment nu mai e loc de recunoștința.

Recunoștința este unul dintre cei mai buni indicatori ai sănătății psihologice deoarece ne ajută să vedem realitatea, și anume că, succesul este rezultatul unui amestec între muncă, capacități, conjuncturi favorabile și ajutorul primit de la alții. Ca este despre interdependențà ceea de avem, pe când îndreptățirea apare când începem să credem că tot ceea ce avem este exclusiv meritul nostru.

Cu vârsta, apar mecanismele care favorizează această transformare. Primul este uitarea contribuțiilor celorlalți. Memoria noastră nu este un arhivator obiectiv, e reconstruită permanent, iar ego-ul va păstra amintirile care ne protejează stima de sine. Astfel, după ani, ne amintim foarte clar cât am muncit, dar mai puțin clar cine ne-a ajutat când aveam nevoie.

Al doilea este iluzia controlului. Cu cât cineva acumulează mai multe resurse, bani, statut sau competență, cu atât poate începe să creadă că acestea au apărut exclusiv datorită lui. Dispar din ecuație norocul, contextul social, oamenii care au ajutat, întâlnirile potrivite, profesorii, prietenii, partenerii, colegii. Iar succesul repetat crează iluzia că am fost întotdeauna autorul unic al propriei vieți.

Al treilea mecanism este frica. Mulți oameni devin mai zgârciți și mai centrați pe acumulare pe măsură ce înaintează în vârstă pentru că se tem de boală, de dependență, de bătrânețe, de moarte, și de faptul că nu îi va ajuta nimeni.

Iar când frica dominà, resursele încep să pară mai importante decât relațiile.

In acest construct mental dominat de frica, banii ne oferă o iluzie de control pe când oamenii nu. Problema este că, în timp, omul începe să investească mai mult în acumulare și mai puțin în relații. Și fix atunci când va avea cea mai mare nevoie de ceilalți, va descoperi că relațiile sunt ca niște conturi afective: dacă nu ai depus nimic ani la rând, nu ai ce să retragi.

Unii oameni încep să își reorganizeze povestea personală în jurul propriului sacrificiu, ajung să creadă că au oferit enorm și au primit prea puțin, ca au făcut foarte mult pentru toți și

nimeni nu a făcut pentru ei, inevitabil dezvoltă o contabilitate afectivă profund inexactă. Încep să țină minte fiecare lucru oferit și să uite ce au și primit, ceea ce îi face să nu mai vadă ca se folosesc de alții, considerând ca recuperează ceea ce cred că li se cuvine.

Cred că una dintre cele mai importante capacități psihologice ale maturității e capacitatea de a rămâne conștient de dependența reciprocă dintre oameni și nu autonomia.  Să nu uităm că am ajuns unde suntem și pentru că cineva ne-a învățat, ne-a iubit, ne-a tolerat, ne-a iertat, ne-a susținut, ne-a recomandat, a avut răbdare cu noi sau pur și simplu a fost acolo când aveam nevoie.

Recunoștința nu este despre a te simți dator etern cuiva ci despre a-ți păstra memoria oamenilor. Îndreptățirea e atunci când memoria devine selectivă și păstrează doar ceea ce am oferit noi lumii, pe când recunoștința e atunci când avem curajul să ne amintim și ceea ce lumea ne-a oferit nouă.

A ajunge la mult râvnită maturitate psihologică nu înseamnă să credem ca nu mai avem nevoie de nimeni, ci să avem cunoașterea faptului că nimeni nu a ajuns vreodată nicăieri singur, întodeauna au fost niște relații-țesătură în cale, fie ca sunt oamenii întâlniți, fie ca sunt anumite cărți, studii, mentori, terapeuți, etc, cu toții au contribuit la oglinda în care ne privim azi. 🦋

Nu cred că există o educație reală care să ne pregătească pentru felul în care se transformă oamenii și relațiile în timp. Citim despre începuturi, despre îndrăgostire, despre compatibilitate, despre promisiuni, despre „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar nu vorbim despre faptul că oamenii se schimbă în timp, și că uneori schimbare merge în direcții care ne rănesc profund, și în care se rănesc și pe ei înșiși.

Nu ne învață nimeni cum arată dragostea după ani. Cum se modifică sub presiunea oboselii, a stresului, a bolilor, a dezamăgirilor, a vulnerabilităților și a propriilor noastre răni pe care le avem. Nu ne spune nimeni cât iertăm pentru că iubim și cât iertăm din frica de a rămâne singuri. Cât iertăm din loialitate autentică și cât din obișnuință și cum arată  neputința de a accepta că ceva s-a schimbat în rău.

Dacă am avea o educație psihologică mai profundă, am ști că oamenii nu sunt structuri fixe și ca fiecare dintre noi este o combinație de vulnerabilități biologice, experiențe, pierderi, contexte și alegeri. Și că uneori chiar oamenii cu care pornim la drum îndrăgostiți, convinși că ne vor proteja, pot ajunge să ne rănească în moduri pe care nu ni le-am fi imaginat vreodată.

Oamenii înțelepți ne-ar spune să păstrăm în interior un spațiu mic în care să acceptăm că inclusiv scenariile pe care le considerăm imposibile pot deveni realitate, și că viața este alcătuită din fragilitatea ființei care suntem.

Sunt oameni pe care-i iubim și care pleacă și abandonează cu o cruzime greu de înțeles. Alții rămân, dar distrug lent și zilnic ceea ce ești, până când ajungi să te privești și să nu te mai recunoști. Alții dezvoltă adicții, iar adicțiile nu îl distrug doar pe ei, distrug relații, familii, copii și generații întregi.

Aici se vede una dintre cele mai mari carențe de educație, anume ca, nu suntem învățați să vorbim despre ce se întâmplă de la dele mai mici semne care apar înainte de a lua forma  dezastrului. Ca dacă ne-am spune unul altuia cu onestitate ca atunci când unul dintre noi incepe să se piardă, să-și spuna unul altuia fără  să se apere și să devină defensivi, din contră să accepte ca are nevoie de ajutor. Nu suntem învățați să avem aceste conversații incomode înainte să fie prea târziu.

Una dintre formele cele mai mature de iubire e curajul de a spune adevărul atunci când celălalt alunecă spre ceva care îl distruge. Doar cei care ne iubesc ne spun ceea ce nu ne liniștește și au curajul să ne spună ceea ce ne poate fi de folos pentru a ne salva. Dar, e greu de ambele părți, și de partea celui care spune și dar și de partea celui care s-a pierdut.

Cred ca e important să învățăm să vorbim de la începutul relațiilor noastre și despre faptul ca vor veni momente în care nu vom mai fi aliniați valoric, ne vom îmbolnăvi psihologic, iar dacă vom face asta de la început, cred ca exista o șansă reală să ne păstrăm deschiderea pentru a ne fi bine. Altfel, plecarea devine singura soluție pentru a rămâne în viață în unele cazuri. Atât de grav se poate ajunge.

Relațiile fie că sunt de iubire, prietenie, sociale, se muncesc, la fel cum trebuie să muncim în primul rând la relația cu noi înșine pentru a fi în echilibru. Fără munca cu noi înșine toate celelalte relații vor fi oglinda a ceea ce cunoaștem și ne locuiește.